Spre cinstea mahalalelor bucureștene, trebuie să spunem că ele cele dintâi au adoptat patefonul, care pe vremea aceea era un fel de trompetă.
Se căra lumea la petreceri, tinând la subsioară cutia, iar în mână enormul cornet de metal.
Aparatul nu se numea atunci patefon, ci fonograf sau gramofon, cum îi ziceau unii…
Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea „lumea bună” din București se rușina să-și cumpere patefoane și continua să cânte la pian, după cum odinioară în apus pianul - atunci când s-a inventat – a fost considerat ca un instrument burghez, de a doua mână, față de nobilul clavecin, instrumentul care se găsea numai în casele aristocraților.
Ne puteți urmări și pe Google News
Dar înainte aceastor inovații nu era aproape nimic în București.
Existau doar micile grădini de pe lângă cârciumi, unde, în fumul de mititei și de fripturi, cântau tarafuri de lăutari țigani:
Și fincă și pencă
Eu te-am văzut
Inimioara mea
Cu tronc la inimă
Mi-ai căzut
Inimioara mea!
Singura orchestra civilizată era aceea a lui Rubinstein de pe terasa Frascati, unde alergau toți melomanii din Capitală, iubitori de muzică mai bună.
Înainte de 1888 – când s-a construit Ateneul – nu se prea dădeau concerte căci nu era nicio sală de concert.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul istoric
Recomandările noastre
