Emmanuel Macron adoptă pe bandă rulantă măsuri care acordă autonomie uriașă comunităților musulmane. Se pregătește un „Califat à la française”.

O senzațională analiză pentru Gatestone Institute a lui Yves Mamou, a cărui următoare carte, „Marele abandon, elitele franceze și islamismul” va apărea în octombrie la Paris.

Înt cartea sa de memorii, „Un președinte nu ar trebui să spună asta”, publicată în 2016, cu cîteva luni înainte de alegerile prezidențiale din 2017, François Hollande recunoștea că Franța are „o problemă cu Islamul, este adevărat. Nimeni nu se îndoiește.” Adăuga: „Sunt lucruri care îi frământă (pe francezi), se suie într-un tren, văd niște bărboși, niști inși care citesc Coranul, femei cu văl.”

Despre imigrație spunea: „Cred că sunt prea multe sosiri, imigranți care nu ar trebui să fie aici”. Apoi Hollande conchidea: „Cum să eviți separarea? Căci tocmai asta este pe cale să se petreacă: împărțirea.”

„Împărțirea” de care vorbea Hollande era ruperea teritoriului național al Franței în două: una pentru musulmani, cealaltă pentru nemusulmani.

Președintele Emmanuel Macron, ales în 2017, se gândește la separare nu ca la un risc major ci ca la o soluție. Ținând cont de ceea ce a zis și făcut de la alegerea sa, pare posibil să presupunem că împărțirea țării este în curs.

Oficial, Macron continuă să fie un gardian al Constituției și să întruchipeze unitatea națională. Însă strategia pe care o aplică, progresiv, pare o strategie a împărțirii.

Prima etapă a acestui proces de împărțire națională a constat în crearea unui nou inamic. Pentru Macron, inamicul nu este islamul radical, care a fragmentat teritorii și a omorât sute de persoane în Franța în ultimii ani. Înainte de alegerile din 2017, Macron denunța „laicismul” ca pe „concepție îngustă și putredă a laicității care denotă deopotrivă o insecuritate culturală profundă și o lipsă de înțelegere istorică a Franței”.

În octombrie 2016, el denunțase partizanii „unei viziuni revanșarde a laicității”, ai „unei laicități care, înainte de toate, pune interdicții, care se manifestă mai ales la adresa unei anumite religii”.

În decembrie 2017, după alegerea sa, Macron a organizat o întâlnire cu reprezentanții a șase culte (catolic, protestant, ortodox, musulman, iudaic și budist) la Palatul Elysée. Nimic nu a răsuflat de la această întâlnire cu excepția unei mici declarații îngrijorate de o eventuală „radicalizare a laicității”. Un citat care spune multe: nu islamul politic este problema, ci rezistența la islam, care împiedică unitatea națiunii.

Pentru a izola laicitatea și a o arăta ca inamic, Macron avea nevoie de aliați. Nu putea găsi alții mai buni decât în sânul Bisericii Catolice, prima victimă în Franța a legii din 1905, care a rupt toate legăturile dintre Biserică și Stat.

În aprilie 2018, Macron a mers așadar la conferința Episcopilor din Franța. În somptuosul decor al Colegiului Bernardinilor, în fața a peste 400 de personalități catolice, Emmanuel Macron a rostit un discurserudit și liric, dar lipsit de orice propunere.

Totuși, cu abilitate strecurată în discurs, apărea o invitație la „repararea legăturii stricate” dintre Biserică și Stat. Cei 400 de oficiali catolici s-au ridicat în picioare și l-au ovaționat pe președinte ca pe un salvator.

În iunie 2018, Macron și-a reiterat iubirea față de catolici vizitându-l pe Papa Francisc la Vatican și acceptând titlul de canonic onorific al basilicii San-Giovanni-di-Laterano. Președintele și-a reafirmat de asemenea voința „de a aprofunda legăturile noastre de prietenie și de încredere cu Sfântul Scaun”.

Cu un asemenea puternic aliat catolic îm buzunar, Macron putea lansa a doua etapă a strategiei de împărțire: autonomizarea musulmanilor din Franța, încredințându-le cheile „politicii municipale”. Termenul „politică municipală” reprezintă sinonimul integrării și asimilării în stil franțuzesc.

În ultimii 30 de ani, Statul francez a alocat 48 de miliarde de euro pentru proiecte de renovare a periferiilor sărace, care adăposteau milioane de imigranți, în special musulmani din prima, a doua și a treia generație. Noile clădiri, noile străzi și noile vehicule de transport în comun par totuși să fi produs efectul contrar celui dorit: violențe de tradă repetate, atacuri împotriva școlilor și a comisariatelor de poliție, trafic de droguri, proliferarea moscheilor salafiste, și peste 1700 de jihadiști plecați să îngroașe rândurile ISIS.

În mai 2018, Macron a respins cu abilitate recomandarea raportului Borloo de a aloca alte 48 de miliarde de euro pentru încă 30 de ani pentru o politică ratată. În loc să continue a-și cumpăra pacea socială (fragilă) cu miliardelel luate de la contribuabili, Macron a făcut mai mult: a creat „Consiliul prezidențial al orașului”, o structură politică alcătuită în special din oficiali musulmani (două treimi din totalul membrilor Consiliului) și din reprezentanți de organizații care lucrează la periferie. Astăzi, acest organ este însărcinat să supravegheze politica orașului.

Așadar, pentru noi miliarde în perspectivă, dar cu un „comitet consultativ musulman” pentru reorientarea banilor de la vechea politică municipală.

Două agenții sunt implicate în finanțarea renovării „zonelor urbane sensibile”: ANRU (Agenția Națională pentru Renovare Urbană) și ACSE (Agenția pentru Coeziune Socială și Egalitate teritorială).

Aceste agenții vor fi curând înlocuite de către Comisariatul General al Egalității Teritoriale.

În 2018, bugetul dedicat politicii urbane este de 429 de milioane de euro.

Ideea de a încredința cheile periferiilor musulmane unor asociații islamice nu este nouă. Ea a fost formulată pentru prima dată de consilierul de stat Thierry Tuot într-un celebru raport intitulat „Marea națiune: pentru o societate incluzivă”, prezentat în 2013 prim-ministrului Jean-Marc Ayrault.

Principala propunere a raportului era tocmai transferarea politicii urbane către organizațiile islamice, rolul statului limitându-se la a supraveghea.

Pentru a completa această dispoziție de abilitare a islamului politic în Franța, au fost introduse două amendamente. Primul a suprimat obligativitatea pentru asociațiile religioase de a se declara ca lobby-uri. Această măsură asigură în mod evident anonimatul pentru entitități precum Frăția Musulmană când acestea doresc să exercite presiuni asupra legislativului fără a lăsa urme.

Al doilea amendament – violând legea din 1905 privind laicitatea – a autorizat toate asociațiile religioase să acționeze ca actori privați pe piața imobiliară. Potrivit Comitetului Laicității Republicii, acest amendamentva priva municipalitățile sau regiunile de posibilitatea de a-și apropria terenuri sau clădiri vândute de o biserică sau moschee. „Astfel, codul urbanismului și legea din 1905 vor fi modificate în acest sens”, a declarat CLR. Cu alte cuvinte, finanțarea privată a cultelor a devenit permisă.

A treia etapă a împărțirii instituționale a musulmanilor este în curs. Este vorba de a construi un „Islam DE Franța”, fără legătură cu vechiul „Islam DIN Franța”. Cu alte cuvinte, Marea Moschee din Paris trebuie să înceteze imediat să mai fie considerată ca un echivalent al ambasadei Algeriei. „Din această toamnă, vom da islamului un cadru și niște reguli pentru a se asigura că această religie se va exercita într-o manieră compatibilă cu legile republicii”, a declarat Macron. Un mod indirect de a recunoaște că islamul excede în mod regulamentar cadrul legislativ actual.

Ce se va petrece în această toamnă? Nimic precis nu a fost explicat public, dar guvernul dă impresia că dorește să acționeze ca în Austria: tăind legăturile financiare între comunitățile musulmane franceze și țările lor de origine (Turcia, Algeria, Maroc, de pildă). Atunci cum vor fi finanțate moscheile? În mod necesar, din bani publici.

Guvernul și-ar dori și crearea unei taxe pe comerțul „halal” (6 miliarde de euro, cifra de afaceri pe an) pentru a utiliza aceste fonduri fiscale pentru formarea imamilor „republicani” în Franța.

Unii susțin că guvernul pregătește un proiect pentru crearea unei agenții naționale a pelerinajelor la Mecca. Estimată la 250 de milioane de euro, activitatea pelerinajelor se împarte între 40 de agenții de voiaj musulmane agreate de ministerul Hajj din Arabia Saudită pentru a distribui cotele de vize.

Alte multe agenții operează ilegal și facturează prețuri exorbitante pentru un serviciu ineficient. Astfel, Macron este creditat cu proiectul de a reforma și da unei organizații a pelerinajului o aparență de „normalitate”.

Este treaba statului laic să-i organizeze în Franța pe musulmani și să formeze imami „republicani”? Nu, în măsura în care politici de acest gen ridică numeroase probleme legislative și constituționale.

Este treaba statului să asigure o formație republicană unor imami, din care cel puțin două treimi nici măcar nu vorbesc franceza în mod curent? Iarăși nu și din aceleași motive.

Imamii francezi pot primi o formație „republicană” și în ce scop? Au avut deja loc experimente și ele sunt cel puțin catastrofale. Imamul din Brest, în Bretania, a devenit celebru pentru că a fost filmat explicându-le unor copii că muzica îi poate transforma pe cei care o ascultă în porci sau maimuțe și s-a filmat el însuși bând urină de cămilă, pentru că într-un „hadith” (citat din profet) scrie că urina de cămilă vindecă bolile de stomac.

Marea întrebare este următoarea: cine va ghida noul cadru legislativ? Frăția Musulmană, origanizația cea mai importantă, care controlează peste 2000 de moschei din Franța? Sau o tânără gardă de tehnocrați musulmani apropiați de președinte, dar fără legături cu moscheile, imamii și comunitatea musulmană organizată în general? Vom afla în curând.

Dar circulă deja zvonuri potrivit cărora Tareq Oubrou, imamul de Bordeaux, cunoscut ca figura mai moderată a Frăției Musulmane, ar putea deveni „Mare Imam al Franței”.

În 1627, cardinalul Richelieu, prim-ministru al regelui Ludovic al XIII-lea, a luat cu asalt și distrus fortificațiile de la La Rochelle pentru a-i aduce pe protestanți sub controlul regelui.

În 2018, Macron dă ciment, bani și cărămizi musulmanilor francezi pentru a participa la clădirea unui „califat à la française”.