Centenarul Ionesco dezvăluie un conflict mocnit: românii şi-l revendică pe dramaturg, iar fiica lui ţine să-l impună exclusiv ca scriitor francez.
În anul în care se împlineşte un secol de la naşterea dramaturgului Eugène Ionesco, fiica sa, Marie- France Ionesco (64 de ani), domoleşte entuziasmul festivist al românilor. Moştenitoarea drepturilor asupra operei autorului şi-a dat acceptul ca unele piese ale tatălui ei să fie jucate în România, însă a interzis cu desăvârşire ca ele să fie incluse sub umbrela centenarului.
Restricţia sub care se joacă dramaturgul pe scenele româneşti a stârnit rumoare în lumea teatrului şi a ridicat câteva întrebări asupra relaţiei acesteia cu ţara în care s-a născut tatăl ei. Marie- France Ionesco pune însă punctul pe i într- o declaraţie acordată EVZ: „Eugène Ionesco e jucat în România în continuare, aşa cum e jucat şi în Japonia şi peste tot în lume, dar e jucat ca un autor francez care e tradus în limba ţării respective. Eu nu mă opun ca piesele sale să fie jucate, ci mă opun ca el să fie recuperat ca scriitor român, ceea ce centenarul şi festivităţile din România încearcă să facă. Tatăl meu s-a născut în România, dar a vrut să fie şi a fost un scriitor francez, chiar dacă nu şi-a schimbat numele”. Se joacă, dar cu restricţii
Toate teatrele vor fi astfel nevoite să pretindă că nu e „Anul Internaţional Eugène Ionesco”. „Cred că se gândeşte, şi într-o oarecare măsură îi dau dreptate, că Ionesco e un autor atât de mare, încât nu e nevoie să fie pus în scenă la ocazii, e aproape jignitor. Noi îl punem în scenă pentru că e un autor grozav, nu pentru că se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui. Centenarul ar fi fost doar o coin cidenţă care ar fi dat bine pe materialele publicitare”, spune Mircea Cornişteanu, directorul Teatrului Naţional din Craiova.
După ce au fost montate "Cinci piese scurte", Marie-France a refuzat ca Ionesco să fie jucat la Odeon, în regia lui Alexandru Dabija, însă şi-a dat acordul pentru montări la Teatrul Naţional din Bucureşti („Lecţia”, Horaţiu Mălăele), Nottara („Noul locatar”, regia Tompa Gábor), Teatrul de Comedie (coupé „Cântăreaţa cheală” şi „Lecţia” - Victor Ioan Frunză), Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova („Scaunele”, regia Kincses Elemer) sau Teatrul Naţional din Cluj („Cântăreaţa cheală”, tot Tompa Gábor). „UNESCO nu poate face nimic în România în aceste condiţii”
Negocierile directorilor de teatre cu urmaşa lui Ionesco nu sunt deloc uşoare: aceasta nu-şi dă acordul decât pentru anumite variante de traducere, anumiţi regizori, nu înainte de a afla detaliile despre actori, scenografi etc. Drepturile sunt acordate prin intermediul Société des Auteurs et Compositeurs Dramatiques (SACD), însă toate cererile trec prin filtrul moştenitoarei lui Ionesco.
Reprezentaţiile în limba română în afara ţării nu au primit însă acceptul. De aceea, Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi şi-ar putea anula un turneu plănuit prin Europa, iar evenimentul de anvergură dedicat lui Ionesco la Festivalul de Teatru de la Sibiu ar putea să nu mai aibă loc.
„UNESCO nu poate face nimic în România în aceste condiţii. Noua Comisie de cultură din Parlament încearcă să facă ceva, dar poate fi oricând dată în judecată de Marie-France, deci e în zadar”, afirmă Nicolae Manolescu, ambasadorul român la UNESCO. (A contribuit Cristina Hermeziu)
CONDIŢII
„Marie-France nu vrea ca românii să facă paradă cu Eugène Ionesco”
Mircea Diaconu, directorul Teatrului Nottara, a promis ferm că „Noul locatar”, cu care va deschide stagiunea în toamnă, nu va fi legat în niciun fel de centenar. „Marie-France nu vrea exagerarea acestui moment şi n-a interzis spectacole, ci a cerut în mod expres să nu fie incluse în sărbătorirea centenarului. Nu vrea ca românii să facă paradă cu Ionesco. Iar eu i-am promis că se va juca normal”, precizează actorul.
La Teatrul de Comedie, unde se joacă din 2005, şi spectacolul „Ce formidabilă harababură!”, în regia lui Gelu Colceag, vor avea premiera „Cântăreaţa cheală” şi „Lecţia”, în regia lui Victor Ioan Frunză.
„Doamna Marie-France Ionesco susţine, şi are dreptate, că Eugène Ionesco nu este un dramaturg care să fie jucat doar la aniversări. Cred că doamnei Ionesco i s-au atribuit intenţii pe care în mod sigur nu le are”, spune şi regizorul Victor Ioan Frunză.
Decizia fiicei dramaturgului de a pune această condiţie pentru România vine, se pare, ca urmare a nenumăratelor cereri sosite brusc din partea a zeci de teatre.
„Marie-France are anumite parti-pris-uri legate de România, ale căror motive eu nu le cunosc. Din câte ştiu, sunt teatre cărora nu vrea să le acorde dreptul de reprezentare. Nu e deloc fericită că e revendicat de români ca dramaturg român. Sigur, el a devenit cunoscut pentru că trăia în Franţa, a ales exilul pentru asta, ceea ce nu ne face o mare cinste nouă. Dacă ar fi rămas aici, nu ştiu dacă ar mai fi fost ce este Ionesco astăzi”, este de părere Mircea Cornişteanu.
Vechi conflicte
Surse din lumea literară spun că relaţiile fiicei lui Ionesco cu România s-au deteriorat progresiv după moartea tatălui său, în 1994. Majoritatea traducătorilor sau a celor care s-au preocupat intens de opera dramaturgului se feresc să discute despre resorturile acestui conflict. La fel, cei mai mulţi dintre ei au rupt relaţiile cu Marie- France, din cauza reproşurilor „agresive” ale acesteia legate de felul în care au tradus sau au scris despre creaţia tatălui ei.
În anii în care Dinu Săraru a condus Teatrul Naţional din Bucureşti - „acest vestigiu activ al epocii Ceauşescu, tocmai acest rinocer-şef a vrut să pună în scenă în teatrul său «Rinocerii»” - a refuzat ca piesele tatălui său să fie jucate pe acea scenă.
Aceasta şi-a explicat motivele într- o scrisoare acidă publicată în „Revista 22”, în 2003 - ca răspuns la o alta, a lui Virgil Tănase, care îi reproşa „încrâncenarea cu care a refuzat mereu publicului român să redescopere piesele lui Eugène Ionesco”.
Ionesco aparţine şi literaturii române
Cercetătorii operei ionesciene o contrazic pe moştenitoarea ei şi spun că Eugène Ionesco nu şi-a exprimat niciodată, în scris, dorinţa de a fi impus exclusiv ca autor francez şi că el aparţine în aceeaşi măsură literaturii franceze şi române. În limba română a semnat una dintre cele mai importante cărţi de eseuri şi critică literară, „Nu” (1934), volumul de versuri „Elegii pentru fiinţe mici” (1931) sau piesa de teatru „Englezeşte fără profesor” (1943).
Deşi îşi părăsise ţara în anii ‘30 din motive politice, dar şi personale (o relaţie rece cu tatăl său), Eugène Ionesco a păstrat totuşi relaţii complexe cu România.
A fost căsătorit întreaga viaţă cu Rodica Burileanu şi a menţinut legăturile cu intelectualitatea românească din exil şi din ţară. În 1990, imediat după Revoluţie, Ionesco a trimis o scrisoare extrem de caldă, publicată în primul număr din acel an al „României literare”, în care îşi exprima bucuria că regimul s-a prăbuşit. Totodată, a cerut să fie îngropat cu ritual ortodox, iar slujba a avut loc la Biserica românească din Paris.
Era, însă, un adversar declarat al regimului comunist, de aceea respingea ideea revenirii. România e ţara în care ar fi trebuit să trăiască datorită rădăcinilor sale şi familiei, mărturisea într-un interviu în revista „Weltwoche”, în 1984, însă Franţa e ţara care i-a permis să creeze. ACASĂ LA IONESCO
„Cazul Slatinei ar trebui tratat ca atare”
La Slatina, a face uitat că acum 100 de ani s-a născut acolo marele scriitor e aproape de neconceput. Mihai Lungeanu, directorul Teatrului şi vicepreşedintele Societăţii Culturale „Eugen Ionescu” , anunţă cu fast un Program Cultural Naţional „Acasă la Eugen Ionescu”, cu turnee prin ţară, însă recunoaşte că se bazează doar pe acordul scris al dramaturgului de înfiinţare a Societăţii şi că nu i-a cerut acceptul fiicei dramaturgului.
„Ce facem noi este o acţiune, nu e un teatru care şi-a propus să facă un spectacol de centenar, e un proiect de cercetare deschis de anul trecut. De 19 ani, noi jucăm Ionesco şi încercăm să întreţinem componenta românească a unui nume universal. Ionesco e un brand al oraşului, iar cazul particular al Slatinei ar trebui tratat ca atare. Dacă ni se va interzice în mod expres să jucăm spectacole şi să sărbătorim centenarul, sub o formă pe care legea să o valideze, o să socotim că ne întoarcem la vremuri mai rele, precum cele de dinainte de ‘89”, declară Lungeanu. În regia sa, la Bucureşti s-a jucat recent „Scaunele”, cu actori studenţi.
Citiţi şi: