Accidentele vasculare în cazul unora, dădăceala în cazul altora aduc bătrâni şi copii la o a doua şcoală: cabinetul de logopedie. Cuvintele apar unul câte unul.
Luni, marţi, miercuri, joi, albastru, galben, roşu. Un accident vascular cerebral a şters colecţia asta de cuvinte din mintea lui Florin, un inginer în vârstă de 58 de ani. Bărbatul încearcă acum să le înveţe din nou, pe fiecare în parte, cu ajutorul unui logoped. „Vorbim totuşi despre un om norocos”, explică doctorul Ştefania Budacu. Un accident vascular cerebral schimbă omul cu totul, iar Florin a suferit două acum doi ani, la doar câteva săptămâni distanţă.
„Spre deosebire de alţi pacienţi, nu l-am preluat mut: avea majoritatea cuvintelor, dar pronunţia era incorectă. În afară de acest lucru, avea şi o afazie nominală, adică uitase denumirea unor lucruri: culori, zilele săptămânii, lucruri pe care le-a învăţat din nou”, precizează medicul. „Încearcă să spună «tablou»”
Sunt doar câteva dintre exerciţiile care-i dau bătăi de cap inginerului, în clipele acestea. E ca la şcoală. Florin a avut o temă pentru acasă, de care medicul îl întreabă acum. Răspunde ridicând din umeri, spune prin aceste gesturi că a făcut ce a putut, dar că îi este greu, că nu poate. În timp ce încearcă să rostească cuvintele propuse de logoped, Florin se mai opreşte din când în când cu un oftat. Îşi ridică privirea, extenuat.
Pe Florin îl ajută şi soţia. Îl ajută să dea nume lucrurilor din jur. „Mă trezesc dimineaţa la 6.30 şi facem exerciţiile pe care ni le dă logopedul, de exemplu, îl întreb ce vede pe perete şi el încearcă să spună «tablou». Este foarte greu, dar trebuie să reuşim”, spune îndurerată soţia lui Florin.
Când rămâne singur, e al naibii de greu. „Partea proastă este că soţia lui trebuie să muncească foarte mult pentru a întreţine casa, astfel încât el stă mai mult singur şi nu are cu cine să vorbească, să repete”, spune logopedul Ştefania Budacu. „Puii mamei”, puşi la muncă
Un logoped ştie, poate, cel mai bine ce înseamnă lupta asta chinuitoare cu vorbele. Sunt oameni care au trecut prin două facultăţi şi au ajuns acum, în urma vreunui accident vascular cerebral pe partea dreaptă, să nu mai poate spune nici măcar ce-i doare.
Lucrează mult şi cu copii care nu reuşesc să se exprime, fie din cauza unui blocaj psihic, fie pentru că sunt lipsiţi de exerciţiul comunicării. Este vorba despre puşti care petrec prea mult timp în faţa televizorului sau sunt extrem de răsfăţaţi şi scutiţi astfel inclusiv de efortul vorbirii. În aceste situaţii, pacienţi nu sunt doar copii: şi părinţii care au eşuat în a-i educa corect învaţă „limba” în care trebuie să comunice, de aici înainte, cu propriile „creaţii”. EMOŢII
„A spus clar: «săru-mâna», şi mi-a spus mie!”
„Sunt fericită când pacienţii mei reuşesc, fiindcă înseamnă că eu nu trăiesc degeaba. Fiecare sunet, fiecare silabă este o victorie a pacientului, şi el o împărtăşeşte cu mine,” mărturiseşte Ştefania Budacu. Nu e exagerat dacă zici că terapia logopedică poate salva vieţi. Vorbim despre Dodo şi despre Robert. Lupta lui Robert: „Prima dată a spus «plouă»” Dodo e numele de alint al lui Nicolae Bodeanu. I l-au găsit medicii şi asistentele de la Spitalul Clinic De Urgenţă Militar Central „Carol Davila”, după ce-a ajuns acolo în urma a două accidente cerebrale. A avut nevoie de o operaţie pe creier. Când s-a trezit, nu mai avea glas şi era paralizat.
„Am cunoscut-o curând pe doamna Ştefania Budacu, care mi-a creat o atmosfera tonică. M-am simţit bine în preajma dânsei, pentru că ea iubeşte oamenii, eu aşteptam cu multă plăcere întâlnirea cu ea. Niciodată nu m-a dojenit, îmi spunea mereu: «mai bine, mai bine, totul o să fie bine», făcea ca totul să fie simplu”, povesteşte acum Dodo. Sunt cuvinte mari şi bine potrivite. Tratamentul logopedic a durat cam şase luni.
Acum doi ani, Robert (20 de ani) a fost victima unui accident: a căzut în gol de la etajul şase, peste balustrada de la ghenă. Au urmat luni de chin, în care medicii vorbeau în procente despre şanse de supravieţuire. La momentul respectiv, erau pe la 70%. Şi mai aveau medicii un verdict: „băiatul nu va putea vorbi niciodată”. Logopedul Ştefania Budacu s-a speriat la început de cifre şi de „sentinţă”, s-a pus însă pe treabă şi - după patru luni - a aranjat cuvintele la loc, în mintea lui Robert. „Era diagnosticat cu encefalopatie, adică irecuperabil, dar am acceptat, gândind că, dacă în două luni nu obţin rezultate, mă retrag. Am început cu muşchii feţei pentru că erau spastici”, explică Ştefania.
Primul cuvânt rostit de Robert, după doi ani, a adus lacrimi în rândul familiei, lacrimi de fericire. „Prima dată a spus «plouă». În acel moment, Robert a început să plângă şi să-mi sărute mâinile. La ultima şedinţă, pentru prima dată după doi ani, copilul a spus clar: «săru-mâna», şi mi-a spus mie. Mi s-a făcut pielea de găină de emoţie, nu pot descrie în cuvinte ce am simţit atunci”. Se întâmplă ca şi logopezii să rămână fără cuvinte.