EVZ vă povesteşte cum se trăieşte din peluză un meci disputat pe 3 ianuarie.
Întâmplător, Chelsea - Southend United, din turul 3 al Cupei Angliei. Partida disputată pe „Stamford Bridge“ (arena a fost plină) s-a terminat la egalitate, scor 1-1, şi se va rejuca. Pentru pasionaţii de cifre: ivorianul Kalou a deschis scorul în minutul 31, iar meciul curgea monoton spre victoria previzibilă a gazdelor. N-a fost aşa, pentru că s-a opus un fundaş înalt, slăbănog şi rău, cum sunt fundaşii din liga a treia engleză. Peter Clarke a egalat în minutul 90. Ziua unui băiat modest Sâmbătă a fost ziua lui, şi nu doar pentru că aşa se scrie când marchezi pe „Stamford Bridge“. Chiar a fost. Pe 3 ianuarie 2009, Clarke a împlinit 27 de ani. Şi dacă până la 27 de ani n-ai ajuns cineva în Premier League, e prea târziu pentru vise ca nocturnele marilor stadioane europene. Clarke a fost junior la Everton şi se mândreşte cu prietenia lui Rooney, dar ceva s-a întâmplat şi drumul fundaşului a fost în jos, mereu în jos, spre diviziile mici.
La finalul meciului, eroul de-o zi din Cupa Angliei, un englez înalt, slăbănog, rău şi conştient de sine a spus doar atât: „Trebuie să ne concentrăm la meciul cu Crewe, de sâmbătă, din campionat. De acolo ne vine pâinea“. E epilogul unei piese care n-are nimic din zgomotul inutil care astupă fotbalul de pe malurile Dâmboviţei. Amănunt „eco“: Tamisa e cel mai curat râu din Europa. Actul I: ce căutăm pe „Stamford Bridge“? Am coborât în staţia de metrou „Fulham Broadway“, la cinci minute de mers pe jos prin marea albastră de suporteri ai celui mai select club londonez, pentru că aveam o întrebare şi niciun răspuns: „De ce nu iau englezii niciodată pauză de fotbal?“. Se joacă dintotdeauna a doua zi de Crăciun, în celebrul „Boxing day“. Şi la două zile după Anul Nou, fotbaliştii îşi trag iar jambierele şi ies în iarba aia de un verde cum am văzut doar în saloanele de psihiatrie din filmele de la Hollywood. Londra era plină de postere care anunţau meciurile. Postere în care vedetele săreau la cap cu pompierii, iar jos scria cu litere strălucitoare: „Cupa Angliei, locul unde toţi oamenii sunt egali“.
Ca să înţelegi, trebuie să ajungi în capitala financiară a lumii noastre tot mai financiare. Mai multe bănci japoneze au sediul aici, decât în Tokio. Cuvântul „pauză“ nu are ce căuta în oraşul acesta cosmpolit şi deprimant, gălăgios şi slab luminat. La Londra, shoppingul e religia, iar Crăciunul e altceva decât ne-au învăţat pe noi bunicii: e acea perioadă a anului când se dau bonusurile. Pe 1 ianurie dimineaţa, România doarme mahmură. În Londra, lumea merge la paradă în Trafalgar Square, şi apoi se apucă de treabă. S-a întâmplat anul acesta: un negustor şi-a lăsat magazinul deschis, ca să nu-şi supere clienţii fideli în prima zi a anului. A pus pe tejghea un bol şi i-a rugat pe oameni să ia ce vor şi să lase banii acolo. Când a venit seara, să închidă, a văzut că a făcut o afacere bună: strânsese câteva sute de lire şi niciun produs nu fusese furat! Actul II: declaraţie de dragoste în ger
Într-un pub din faţa stadionului, suporterii de la Chelsea cântă. Moştenitorii unui imperiu clădit de marinari se îmbată şi cântă gâjâit. Pe lângă ei trec bunici cu nepoţi de mână. Fotbalul e o afacere de familie. Românii? Cum îi ştim: „Petrescu good, Mutu - no good“. E frig ca la Moscova în peluza nordică. Şi stadionul cântă o declaraţie de dragoste în ger. Suporterii de la Southend United sunt îmbrăcaţi cu geci ponosite, plouate şi ninse pe multe arene urâte din oraşe mici. Dar au umplut peluza din sud. O peluză de oameni mândri, care n-ar ţine niciodată cu altcineva decât Southend United, un club cu o istorie de 103 ani în care n-a câştigat decât cupe locale. Înainte de primul fluier a existat un moment emoţionant, cât o concluzie. Mijlocaşul londonez Lee Sawyer a fost împrumutat până de curând la Southend. A fost singurul jucător de la Chelsea care n-a avut poză pe tabela ultramodernă. A avut însă de partea lui un întreg stadion de aplauze. N-a jucat niciun minut.