"Reporterul anului 2006" a jucat mijlocaş central la Feteşti şi Dorohoi şi regretă că n-a ajuns un mare fotbalist.

Liviu Iolu are un obicei care îl face nesuferit colegilor de breaslă: scrie puţin şi câştigă mult. N-a fost premiu important care să se acorde reporterilor din presa română şi pe care Liviu să nu-l fi obţinut. În 2006, după ce a „prins“ un Mondial de excepţie, a triumfat în între cerea „Reporterul anului“ la Premiile „Ioan Chirilă“. Cu o cronică spe cială a me ciului Germania - Polonia. Prima repriză s-a aflat de o parte a graniţei, repriza secundă de cealaltă, reuşind să sur prindă rivalitatea istorică dintre cele două popoare, comprimată, perfect, într-un joc de fotbal.

Victoria lui Liviu i-a surprins pe cro nicarii „de meserie“. Reporterul special de la EVZ (în prezent, senior editor) nu mai scrisese până la Mon dialul din 2006 despre sport.

„Şi bătea un crivăţ...“

Ce nu se ştie despre jurnalistul de 27 de ani, care a început să poarte barbă ca să-şi ascundă trăsăturile de copil, este că înainte de a fi un reporter premiat a fost un fotbalist ratat. Iolu a jucat la Rapid Feteşti şi Clubul Sportiv Şcolar Dorohoi. Era când stoper, când „creierul limpede“ de la mijlocul terenului.

Din junioratul fotbalistic, Iolu s-a ales cu nişte şuruburi în genunchiul stâng şi cu un pumn de poveşti niciodată scrise. Pe când juca la Feteşti, a mers într-o deplasare într-o zi de iarnă, cum doar în Bărăgan pot fi zilele de iarnă. „Ne-am dat jos din autocar pe un câmp alb. Am văzut patru fanioane şi două porţi: ăla era terenul. Şi bătea un crivăţ... Când nimeream câte un corner, mă ascundeam după fanion, mi se părea că acolo nu mai era aşa frig“, îşi aminteşte Liviu. Era amuzant la Feteşti, mai ales că derby-urile erau crâncene, şi Agri cultorul Balaciu le punea mereu probleme... A avut adversari grei Liviu: Vic toria Luciu, Avântul Făcăeni, Spartacus Iazu, Voinţa Cocora, Partener Căzăneşti, Recolta Malu Roşu şi, mai ales, Abatorul Slobozia...

Făcea pereche cu „Balena“

Mai târziu, când s-a mutat în Moldova şi - rutină de gazetar sportiv - a scris istorie pentru CSŞ Dorohoi, Liviu a strâns întâmplări cât pentru un prim volum de memorii. Una dintre ele are acea aromă de romantism izvorâtă parcă de sub teiul lui Eminescu: „Într-o deplasare la Târgu-Neamţ, portarul nostru nu se putea concentra deloc. Era fascinat de cetatea Neamţului, care se vedea în zare. Am luat şapte în meciul ăla“. Şi pentru că viaţa de mijlocaş central la Dorohoi (făcea pereche în „linia mediană“ cu un prieten poreclit „Balena“) nu era uşoară, ascultaţi aici poveste de divizie inferioară!

„Aveam un microbuz cu care plecam în de plasări. Ne ducea un om care făcea curse prin Ucraina. Într-o zi a întârziat, venise târziu de pe drumul lui. Şi a gonit aşa de tare să ajungem la meci, că ni s-a făcut rău tuturor. Am vomitat toţi. Doar opt am intrat pe teren, cât să înceapă meciul, dar şi noi eram ameţiţi bine“, râde Iolu.

Încleştările cu Goian

Visul lui Liviu s-a spulberat când şi-a rupt piciorul. A tot sperat că va reveni în fotbal. A sperat până în anul patru de facultate (Jurnalismul la Iaşi...), când s-a apucat de fumat. N-a fost să fie să ajungă fotbalist, dar de câte ori se uită la meciurile din Champions League şi-l vede pe stelistul Dorin Goian plutind prin careu oftează.

„Fraţii Goian, Semeghin au ajuns fotbalişti. Ei erau la Foresta şi jucau mereu cu Dorohoiul. Într-un meci l-am ţinut pe Dorin la cornere. De pe atunci era uriaş. M-am întâlnit de mai multe ori cu el, dar n-am avut curaj să-l întreb dacă îşi aminteşte acel 1-0 pentru noi, la Dorohoi, într-o zi de primăvară... Oricum, când te uiţi la un meci în care joacă Dorin să ştii că mai sunt două duzine de fotbalişti rataţi care se uită şi se mândresc că au jucat cândva contra lui, prin cine ştie ce divizie...“, încheie cel mai premiat reporter al generaţiei sale. Dacă ar fi vrut să fie doar ziarist de sport? „Mi-ar fi plăcut, dar, la fel, n-a fost să fie. Destinul...“.

Download supliment "Premiile IOAN CHIRILĂ - 2008"