Noul volum semnat de Lucian Boia va apărea săptămâna viitoare la editura Humanitas. Marţi, 1 noiembrie, la restaurantul Negresco, din strada Stavreopoleos nr. 3 din Capitală, va avea loc lansarea cărţii "Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950", la ora 18.30, alături de Gabriel Liiceanu, Sorin Lavric şi Lucian Boia.

Printre altele, în capitolul consacrat lui Carol al II-lea, istoricul revizitează câteva dintre elogiile adresate de intelectuali Majestăţii Sale. În opinia lui Felix Aderca, "«E primul care a ridicat glasul pentru apărarea sfântului mister al libertăţii de creaţie (Carol al II-lea – n.r.)». Au mai fost înaintea lui Ludovic al XIV-lea şi Frederic cel Mare, însă cel dintâi îi folosea pe scriitori ca pe slujbaşii săi, iar al doilea se înconjura de un cerc de prieteni scriitori. Carol al II-lea însă are o adevărată politică culturală, şi prin aceasta se ridică deasupra tuturor celorlalţi suverani", arată Boia ce credea Aderca.

"Marele artist se refugiază acolo unde încetează domnia gloatei; acolo unde spre educarea mulţimii domneşte tradiţia princiară", spune G. Călinescu şi precizează că, în acest sens, Carol al II-lea "a făcut mai mult decât oricare altul".

De la Sadoveanu la Camil Petrescu

DEMERS CRITIC. Boia nu trece sub preş nici linguşirile lui Arghezi
ARHIVA EVZ

Campionul nedisputat al elogiilor rămâne Camil Petrescu, consideră Boia, bizuindu-se pe următorul citat din autorul "Patului lui Procust": "…totul e regesc în această excepţională personalitate care întruneşte calităţile cele mai neaşteptate în aceeaşi structură. Un măreţ prestigiu fizic, o inteligenţă genială cu o putere de muncă fabuloasă, pe care o vădeşte din zori şi până la miezul nopţii… Nervi tari, o răbdare fără margini, luciditate, calm, atenţie când supraveghează, dar şi o putere de hotărâre fulgerătoare şi sigură când e nevoie".

1939
este anul în care Carol al II-lea îi numeşte senatori pe D. Gusti, Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, I.Al. Brătescu- Voineşti şi Mihail Sadoveanu

TEZĂ

Istoricul consideră că "încurajarea culturii rămâne probabil singurul capitol fără umbre în cariera regală" a lui Carol al II-lea. Boia se întreabă totodată dacă monarhul citea

"Regele Carol II a avut, aproape în egală măsură, mari calităţi şi mari defecte. Motive pentru a fi admirat şi hulit. Din păcate, domnia i s-a sfârşit prost, în condiţii tragice pentru ţară, aşa că imaginea lui în posteritate a rămas mai curând defavorabilă. E drept până la un punct, dar nu întru totul drept.

I-a semănat foarte bine mamei sale, regina Maria, cu care de altfel nu s-a înţeles deloc. Ca şi ea, era inteligent şi avea darul unor raporturi fireşti cu oamenii; ca şi ea, avea o înclinare autoritară şi se lăsa uşor purtat de izbucniri pasionale. Doar că Maria nu a deţinut niciodată Puterea şi a beneficiat şi de şansa, oferită de război, de a pune pasiunea care clocotea în ea în slujba unui mare ideal naţional. Carol însă a avut Puterea şi a folosit-o aşa cum a crezut de cuviinţă, cu rezultate care în cele din urmă s-au dovedit dezastruoase.

Încurajarea culturii rămâne probabil singurul capitol fără umbre în cariera lui regală (a lui Carol al II-lea – n.r.). A vrut să fie un rege al culturii. Şi, lăsând la o parte tot ce a însemnat propagandă sau adulaţie, se poate spune că a reuşit. I-a ajutat pe «creatori» şi material, într-o anumită măsură, dar mai ales dându-le sentimentul că reprezintă ceva în societatea românească. Toate acestea, fără a le cere alinierea la vreo formulă ideologică sau literară. Regele citea? Poate, după unele mărturii.

Mircea Eliade consemnează în «Memorii» (şi el, după spusele generalului Condiescu) că regele «citise, pare-se, entuziasmat, Maitreyi». Potrivit lui Alexandru Rosetti, suveranul ar fi făcut «aprecieri elogioase» pentru «cartea distractivă» a lui G. Călinescu; dacă e vorba, cum se pare, de «Viaţa lui Mihai Eminescu», am prefera ca regele să n-o fi citit decât să se amuze copios, citind-o. Oricum, dacă citea, îşi ascundea bine această îndeletnicire. În «Jurnalul» lui, destul de detaliat, nu apare nici un titlu de carte.

Apar însă filme, nenumărate filme. Mai în fiecare seară i se proiecta câte unul (uneori, chiar două) şi regele nu uită să-şi noteze impresiile, cu referire îndeosebi la jocul interpreţilor. Se mai relaxează cu colecţia lui de timbre şi, destul de des, jucând poker.

Regele nu era totuşi un ignorant. Avea un fond de cultură şi se mişca fără dificultate pe teren intelectual. Avea şi intuiţia valorilor şi a tendinţelor (spre deosebire de mulţi academicieni, printre care şi fostul său profesor N. Iorga). Mai presus însă de orice, îşi pusese în minte că domnia lui trebuie să fie şi o mare epocă culturală. (…) Despre cum se implica Regele în viaţa culturală şi în raporturile cu oamenii de cultură ne-a lăsat o mărturie pitorească sociologul Henri H. Stahl, elev şi colaborator apropiat al lui D. Gusti. «Îmi aduc aminte – spune el – când lucram la Muzeul Satului, venea să vadă cum merg lucrurile. Şi îi spuneam atuncea: am vrea să ne întindem şi în locul cutare, însă este aici un gard şi Dombrovschi – primarul, nu ne dă voie să-l dărâmăm. Vodă Carol a ridicat un picior, l-a pus pe gard şi l-a trântit pe pământ: "să-i spui că eu l-am dărâmat!”». Ca orice anecdotă, chiar dacă n-ar fi întru totul autentică, defineşte un stil. Continuă Stahl: «Astea erau relaţiile pe care le aveai cu el. Foarte umane. Directe. Fără nici un fel de încercare de a face uz de prestigiul lui […], erai colaborator cu el, aşa simţeai»".
(Fragment din "Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950", de Lucian Boia)

<iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/BuS6Fun7T9A" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>

"O să-şi aducă aminte vântul
Cel ce-i ascultă gândul şi cuvântul,
Vântul acela, care de la cer
L-a pogorât pe un vultur de fier."

TUDOR ARGHEZI, versuri despre Carol al II-lea