Celebrele gemene născute lipite în dreptul inimii au fost aruncate de valurile tranziţiei în colţuri diferite ale lumii. Lina şi Gherghina, siamezele operate în Elveţia prin bunăvoinţa lui Ceauşescu, în anii '80, care au jurat la majorat să nu se despartă niciodată, au ajuns să nu îşi mai vorbească cu lunile. Greutăţile vieţii şi dorinţa de a-şi face un rost le-au rătăcit prin lume: Lina e în Spania, iar Gherghina - în Italia. "Evenimentul zilei" a mers pe urmele lor, în Botoşani, oraşul Bucecea, unde mama lor, acum bunică, mai speră într-un final fericit.

Pentru unii, povestea surorilor din Botoşani, aduse pe lume lipite în dreptul inimii şi despă rţite apoi de viaţă - Gherghina în Italia, Lina în Spania - poate căpăta un iz insuportabil de telenovelă.

Primele siameze din România care au supravieţuit operaţiei de separare, acum 26 de ani, au acum copii şi greutăţi care le obligă să-şi vorbească rar şi la obiect. Cursul vieţii le-a forţat să uite legământul pe care şi l-au făcut la 18 ani, când şi-au jurat să nu se despartă niciodată. Mama lor, Elena Boaru, pare să fie singura care nu şi-a pierdut speranţa că fetele ei se vor regăsi.

Sacrificiu necondiţionat

Până la vârsta de 63 de ani, Elena Boaru a reuşit să înveţe că viaţa nu te supune la chinuri dacă ştii să nu i te împotriveşti în niciun fel. Mama siamezelor Sia Lina şi Meza Gherghina, al căror caz a făcut la naştere ocolul României, în anii ’80, îşi trăieşte acum statutul de bunică. În oraşul Bucecea, pe Strada Eroilor, unde poate doar vârstnicii şi copiii sunt scutiţi de otrava bârfei şi gura neobosită a lumii.

Ascultând-o şi privind în ochii ei albaştri, copilăroşi şi încrezători că toate pe lumea asta îşi găsesc un sens şi un înţeles, mai devreme sau mai târziu, începi să crezi că, de fapt, pe ea viaţa a ales-o pentru un plan măreţ: să o transforme în dovada vie a a faptului că, dacă iubeşti din toată inima şi fără prea multe întrebări, ajungi să poţi ierta şi uita destule. Ca sfinţii şi chiar mai mult.

Sarcină cu pastile şi raze

De câte ori a trebuit să repete povestea vieţii ei, de mamă care a dat naştere unor fete lipite în zona toracelui, nici ea nu mai ştie. Retrăieşte totul de parcă ar fi ieri, deşi se gândeşte la ziua de mâine ca un hoţ la portofele. Revede masa pe care se întindea pentru consultaţ ie şi pentru raze, ştie că este bolnavă de hepatită şi nu bănuieşte nimic din ce are să i se întâmple.

Acasă o aşteaptă trei copii, dintr-o căsătorie care s-a pierdut ca să facă loc alteia, cu un bărbat mai tânăr cu zece ani decât ea. Înghite pumni de „pastile mici, verzi“, pentru greţuri şi vărsături, apoi află că este însărcinată. Învăţase pe de rost bătaia de inimă a copilului şi începuse să creadă, după loviturile din pântece, că va naşte un copil cu patru picioare. În ultimele două luni nu mai poate mânca decât acrituri şi zace la pat, cu o sarcină care creşte pe zi ce trece. În ziua de 29 iulie a anului 1982, femeia dă naştere, la maternitatea din Botoşani, gemenelor unite, de la torace până la ombilic, cu o greutate copleşitoare, de peste 8 kilograme. Dar Elena Boaru nu se prăpă- deşte din atâta lucru. Stă nemişcată zece zile, după care îşi ia fetele în braţe şi spune un lucru care, auzit din gura unei „textiliste“ fără bani, ar fi putut părea o glumă de om nebun: „Ce pot face pentru ele?“.

Operaţia siamezelor

Pentru România acelor vremuri, când asemenea naşteri erau privite ca o ciudăţenie condamnabilă şi ruşinoasă, o interpretare prea personală şi periculos de originală a graficului de natalitate, cazul siamezelor Boaru nu-şi putea găsi decât o soluţie: abandonul într-un centru pentru copii cu malformaţii.

Dacă nu, circul le-ar fi aşteptat oricând, idee care pe Elena Boaru a înspăimântat- o multă vreme, cu transpiraţii reci în nopţile nedormite, de veghe la căpătâiul fetelor ei: Sia Lina şi Meza Gherghina. După şase luni de frământări şi calcule, ajutată de doctorul Alexandru Gabriel Ionescu, din Iaşi, femeia se urcă în avion şi porneşte spre Loussane, la o clinică din Elveţia. Medicii de acolo au ocazia să efectueze a doua operaţie de separare de acest tip, după un alt caz eşuat, iar mama primeşte şansa să-şi salveze fetele. Acum, după 26 de ani în care viaţa a aşteptat-o mereu la pândă, cu noi şi noi lovituri, femeia judecă lucrurile după un fel al ei de a înţelege lumea: prin iubire şi acceptare.

Orfană de război crescută la orfelinat, pare să-şi fi dorit să arate tuturor că ştie să primească totul cu privirea în sus. Venind de la ea, cuvintele „aşa a fost dat să fie“ nu mai par o inepţie, ci un dicton străvechi, care te călăuzeşte doar spre triumf. Când operaţia ia sfârşit, în februarie 1983, după mai bine de zece ore, Elena Boaru află că fetele au fiecare o inimă a lor, lucru de care avea să se convingă, cu vârf şi îndesat, peste câţiva ani.

"Fetele mele au crescut normal. Le îmbrăcam la fel şi semănau leit. La şcoală au învăţat bine, au terminat liceul împreună. Mă miră că nu-şi mai vorbesc. Una e plecată în Spania, alta e în Italia.", Elena Boaru, mama siamezelor SIA ŞI MEZA

Jurământ la majorat

Fetele Elenei Boaru au crescut mari şi sunt plecate de acasă de şase ani. Când împlineau 18 ani, jurau într-un ziar din Botoşani că nu se vor despărţi niciodată. „Sperăm să ne facem amândouă case, singurul lucru care să le deosebească să fie culorile şi florile din faţă“, spunea Lina. La vârsta aceea, fetele încă mai puteau visa la viitor şi la lucrurile care ar fi putut să le facă în viaţă: o şcoală sanitară postliceală, o casă şi o familie. Acum, Lina se află în Spania, iar Gherghina în Italia.

Mama lor ştie că fetele ei îşi vorbesc tot mai rar şi mai rece. Nu îndrăzneşte să spună tuturor lucrurilor pe nume. Ce e în sufletul copiilor ei, ea nu poate decât să accepte şi să nu judece prea aspru niciodată. Dacă viaţa le-a învins pe Lina şi Gherghina, făcându-le să-şi uite idealurile, ea ştie că are datoria să le vegheze, de la distanţă, până la sfârşit. Un singur lucru nu-şi explică: de ce surorile nu-şi mai vorbesc ca altădată, de ce nu simt şi nu mai vor să fie împreună. Pe Lina nu a mai văzut-o de doi ani, iar pe Gherghina de trei ani. Pe ea, o regăseşte însă zilnic în privirea lui Manuel, nepotul pe care-şi doreşte să-l înfieze într-o bună zi.

SUFLET DE PĂRINTE „Pe mine, ca mamă, mă doare tot“

„Fetele mele au crescut normal. Le îmbrăcam la fel şi semănau leit. La şcoală au învăţat bine, au terminat liceul împreună. Mă miră că nu-şi mai vorbesc. Una e în Spania, alta e în Italia. Lina e în Spania, are doi ani jumate de când nu a mai venit în ţară. Are un copil de un an, pe care nu l-am văzut. Ea nu lucrează, iar soţul ei este în şomaj. De Gherghina n-am ştiut multă vreme, am ajuns şi la poliţie pentru că mă gândeam la toate nenorocirile. Întâmplător, băiatul meu cel mare a dat de ea şi mi-a spus: «Mamă, am găsit-o!» Dar ea nu mai voia să vorbească. Nu ştiu nici acum ce a păţit. Pentru ea, Manuel a fost un incident. La şase luni, când a aflat că este însărcinată, s-a speriat. Băieţelul a împlinit 4 ani în ianuarie.

Ea are 26 de ani, dar gândirea ei nu pot să o înţeleg. Copilul, când sună mama lui, nu o recunoaş te, că nu a mai văzut-o de aproape trei ani. O plecat să-şi facă un viitor, aşa spune. Acuma, dacă o întreb ce face acolo, se supără şi nu mai sună cu lunile. Totdeauna a fost mai rebelă. La lucru, în căsnicia ei prin care a trecut, mereu a fost mai libertină. Pe mine, ca mamă, mă doare tot. Şi diferenţa de caracter dintre ele. Pe copil o să încerc să-l înfiez, să aibă şi el un loc al lui pe pământ. Să nu fie un orfan. Să aibă un loc al lui sub soare.“

NEPOTUL

Manuel, micul „prinţ de ciocolată

Uneori, oamenilor li se face ruşine de ceea ce sunt în stare să gândească şi încep să toarne în stânga şi în dreapta cuvinte frumoase şi meşteşugite, care să le mai acopere gândurile. Astfel, Manuel (foto), un băieţel de 4 ani, a devenit pe Strada Eroilor, la grădiniţă şi oriunde merge, „prinţişorul de ciocolată“. Ce o vrea lumea din oraş să spună sau să sublinieze prin aceste cuvinte nu prea ai de unde să afli. Un singur lucru e sigur: cu bunica lui, Manuel e un copil fericit, alintat şi îngrijit, iubit şi răsfăţat. „Nu pot să ridic mâna la el. Dacă eu îi dau o palmă, atunci cine mai rămâne pe lumea asta să-i arate un suflet bun?“.

Elena Boaru are grijă de Manuel de când copilul avea un an şi mama lui începea să-l respingă. Din ce motiv, Elena Boaru nu poate să-şi explice, pentru că ea a luptat mereu pentru copiii ei. O explicaţie posibilă ar fi faptul că, dintotdeauna, cu Gherghina mai nimeni nu a reuşit să se înţeleagă. „Aşa a fost firea ei. Mereu schimbătoare, mereu în căutare de altceva. Poate că a suferit mult la viaţa ei, dar eu nu am de unde să ştiu asta. Mie nu îmi spune nimic“. Acum, bunica îşi creşte copilul dintr-o pensie de tot râsul, câteva găini şi o capră.

Nu-şi doreşte să mai facă altceva în viaţă decât să-i ridice băiatului o cameră a lui, pentru când va fi să meargă la şcoală. Între timp, i-a construit cu minuţiozitate o arhivă de fotografii, pe care copilul le priveşte amuzat, confundându-şi mama cu mătuşa, sărind într-un picior, alergând apoi prin curte, să prindă ultimele raze de soare, înainte să se uite la televizor, la desene animate. Din prag, femeia îşi trăieşte restul de viaţă, cu puterea a zece inimi care bat cu dragoste pentru toţi copiii ei, orice ar face, fără măcar să poată să spună de ce stau lucrurile aşa şi nu altfel.

GHERGHINA, DIN ITALIA

„Visurile nu se realizează niciodată“

„La sfârşitul anului plec din Italia şi mă întorc pentru totdeauna în România. O să locuiesc cu soţul în Oltenia şi o să iau copilul cu mine. Mi-e dor de toţi de acasă, dar am un copil şi trebuie să muncesc pentru el. Cu familia vorbesc mai mult seara, pentru că e mai ieftin. Dacă eşti larg de mână, nu apuci să mai strângi nimic. Cel mai urât sentiment din lume e să îţi fie dor de cineva şi să nu-i poţi vorbi şi să nu-l poţi vedea. Dar până acum nu am avut ce să fac. Visurile de când eram copii, eu şi Lina, nu se vor realiza niciodată. De asta se şi cheamă visuri.“