El apare în trei episoade: primul, când merge noaptea pe furiş la locuinţa Mântuitorului, cerându-I să-i desluşească tainele noii credinţe, al doilea, când ia cuvântul în adunarea fariseilor, opunându-se judecăţii expeditive pe care aceştia o propuneau („Oare legea noastră osândeşte ea pe un om înainte să-l asculte şi să ştie ce face?”) şi, în fine, când, împreună cu Iosif din Arimateea, cere trupul lui Iisus de la Pilat. Toate trei, de un curaj nebun, în care-şi riscă viaţa. Pentru această temeritate, atât Nicodim cât şi Iosif sunt pomeniţi împreună cu Mironosiţele, în a doua duminică după Paşti.

Primului episod, cel al convorbirii cu Iisus, îi este dedicată însă această duminică, dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. Conţinutul este fermecător şi merită citit integral la Ioan, capitolul 3. N. Steinhardt că subliniază că „la Hristos au venit nu numai vameşii, desfrânatele, păcătoşii, ci şi cărturarii”.

În ciuda suficienţei nătânge a unei mari părţi a intelectualilor, creştinismul nu este o religie a proştilor, a „săracilor cu duhul”, a „babelor şi pupătorilor de moaşte”, ci are adâncimi abisale. Fără a recurge la pilde (folosite de obicei pentru mulţimea mai puţin educată), Iisus îi descoperă lui Nicodim o părticică din tainele şocante ale Mântuirii, îi vorbeşte despre re-naşterea prin Botez, despre Întrupare, Cruce şi Înălţare, despre Judecata de după moarte.

Fariseul este uluit, bulversat, strivit de ceea ce aude. În faţa colosalei ordini a lumii, pe care i-o dezvăluie Iisus, Nicodim reuşeşte arareori să mai îngaime o întrebare. Smerit, îşi recunoaşte limitele. Iar N Steinhardt conchide: „Nicodim – nădejde nebună a intelectualilor unui sfârşit de veac copleşit de tipărituri, informaţii şi servo-mecanisme, înfometat de credinţă, dibuind în lumea semnificaţiilor şi semnificatelor urma facerilor Atotţiitorului şi a făgăduinţelor lui Hristos.”

Te-ar putea interesa și: