„Au fost atâtea lucruri pe care nu le-am putut face”, spune cineastul danez, marcat de depresie şi de reacţia agresivă de la Cannes faţă de noul său film.
De fiecare dată când ajunge la Cannes, Lars von Trier se retrage în paradisul lui de pe Coasta de Azur, Eden le Roc, un hotel aşezat pe buza unei stânci, cu marea la picioare. „Nu-i place agitaţia”, explică un PR când ne indică adresa pentru interviu. Ultima dată când a stat aici, acum 9 ani, „Dancer in the Dark” lua Palme d’Or. Ne e teamă că ar anula întâlnirile din cauza reacţiei agresive a presei la filmul proiectat luni în competiţie, „Antichrist”.
Pentru un om abia ieşit dintr-o îndelungată depresie, huiduielile de la Cannes au fost o lovitură destul de greu de îndurat. Von Trier se simte vlăguit. Şi-ar fi dorit o primire mai puţin ostilă, doar pentru a rămâne în starea psihică relativ mai bună pe care i-a dat-o faptul că a reuşit să termine filmul.
Reputaţia de om dificil îl precede, însă la o primă întâlnire pare doar extrem de fragil şi bonom. Mâinile şi vocea îi tremură puternic, se aşază pe scaun îndatoritor, ca o gazdă bună. În dreptul lui, cineva a lipit un abţibild cu „Antichrist”.
„Nu ştiu cine l-a pus, cred că cineva îmi face o glumă”, râde şi încearcă să-l dezlipească cu unghia.
Depresia, spune von Trier, e mai uşor de suportat decât anxietatea. „E ca şi cum te-ar vâna un leu, iar tu te-ai decide la un moment dat să spui „Mănâncă-mă”. EVZ: La premieră aţi plecat înainte de final... V-a afectat reacţia publicului? Lars von Trier: Am fost foarte agresiv, pentru că au fost râsete în sală, multe dintre ele ostile, iar aplauzele de la final mi se păreau o parodie. Oamenii stăteau în picioare de complezenţă şi aplaudau. Am ieşit, iar unul dintre colegii mei de echipă mi-a spus: „Dacă pleci în timpul aplauzelor, îi vei insulta foarte tare”. „OK, atunci am plecat de-aici”. Poate i-am insultat, însă am spart o regulă foarte adânc împământenită a Cannes-ului, şi asta m-a făcut să mă simt foarte bine. Pe an ce trece, cred de fapt că devin mai uman. E o presiune foarte puternică să dai interviuri, să întâlneşti foarte mulţi oameni, pentru că nimănui nu-i plac conflictele. În general, e o presiune foarte puternică asupra a ceea ce faci. Ca principiu, nu mă interesează ce crede publicul sau critica despre filmul meu, dar, ca persoană, nu te poţi abţine să nu fi influenţat de reacţii. Ar fi fost mult mai uşor dacă nimeni n-ar fi huiduit şi lumea ar fi fost mai drăguţă. Tot ca principiu, aş spune că e bine uneori când un film stârneşte şi huiduieli, şi aplauze. Poate mă înşel, dar am simţit ostilitate atât din partea presei, cât şi a publicului. Tot ce vreau să spun e că asta mă afectează. Ce va spune psihoterapeutul dv. când va vedea filmul? E de fapt o ea. Tocmai a văzut filmul şi mi-a lăsat un bileţel: „Nu ştiu ce să zic”. Cred că îi e frică să nu-şi piardă clienţii când aceştia vor afla că sunt şi eu pacientul ei (râde). Filmul acesta, mărturiseaţi, a ieşit după o lungă perioadă de depresie. Faptul că l-aţi terminat v-a eliberat? Noua metodă în tratarea depresiei astăzi este să te forţeze să fii activ. Asta înseamnă că un film e mijlocul perfect, pentru că ai un program bine stabilit, ai foarte multe de pus la punct. Deci nu cred că vindecarea mea a stat în subiectul pe care l-am tratat, ci doar în faptul că am muncit la el. Acum sunt complet gol şi nu am un plan pentru alt film, deocamdată. În caietul de presă aţi notat că îl consideraţi cel mai important film din cariera dv., dar că l-aţi regizat fără pic de entuziasm. De ce? Da. Aşa este. E cel mai important, pentru că formează un fel de arc, în scenele şi imaginile din „Antichrist” mă întorc în tinereţea mea, fac un drum înapoi. Filmul acesta m-a scos din patul în care zăceam de câteva luni, iar eu l-am regizat cu puţinul de energie pe care-l mai aveam, fără entuziasm, din cauza depresiei. Nu ştiu cât de multe ştiţi despre boala mea şi despre depresie, dar a fost o victorie pentru mine să mă scol din pat şi să-l fac. Charlotte Gainsbourg spunea că trăiaţi împreună cu personajul ei emoţiile, stările de anxietate şi de panică, la filmări. Nu e un lucru pe care pot să-l explic. Ea a fost grozavă, şi felul în care a intrat în rol m-a impresionat, având în vedere că e o persoană destul de timidă. Am fost foarte fericit că am avut-o. Multă vreme am căutat pe cineva mult mai tânăr şi nu găseam. Am vorbit cu Willem Dafoe şi l-am rugat să mă ajute să găsesc cealaltă jumătate pentru film. Lucrasem cu agenţi până atunci - vorbisem cu Eva Green, de exemplu, dar agenţii au strâmbat din nas -, iar la un moment dat m-am decis: „Gata, la naiba cu voi!”. M-am orientat singur şi, la prima mea întâlnire cu Charlotte, mi-a spus un lucru care m-a impresionat. „Ştiu că n-ar trebui să spun asta, dar îmi doresc foarte tare acest rol”. E ceva ce nu i-aţi cere unui actor? Partiturile pe care le daţi, de obicei, sunt foarte dificile. În filmul acesta, de exemplu, nu le-am cerut să facă sex pe bune. Am avut dubluri. Ca stil, „Antichrist” se îndepărtează puţin de curentul „Dogma”, de „Dogville” sau „Dancer in the Dark”... În mod normal, foarte multe lucruri le-aş fi făcut cu totul altfel la filmul acesta. Aş fi filmat cu camera în mână, dar tremuram atât de tare încât n-am putut. Au fost atâtea lucruri pe care nu le-am putut face. Pentru mine, a fost umilitor. Corpul meu nu-mi permitea să fiu aproape de actori, un concept foarte important pentru mine. Şi filmul nu arată, ca imagine, cum mi-aş fi dorit, din cauza lipsei mele de putere. Dar pe partea de regie sunt mulţumit. De ce i l-aţi dedicat lui Tarkovski? E idolul meu, iar filmele lui mi-au servit de model. În „Oglinda”, de exemplu, acţiunea se petrece într-o cabană, parţial, la fel ca în „Antichrist”. Am furat atât de mult de la Tarkovski, încât era timpul să-i dau ceva înapoi. Credeţi că depresia profundă poate fi tratată vreodată?
Teoria mea e că depresia este pentru minte ceea ce leşinul este pentru corp. Când corpul suferă de prea multă durere sau boală, simte nevoia unei reveniri la stabilitate, şi toate funcţiile încetinesc. După prea multă anxietate şi frică, atunci când adrenalina îţi e pompată în exces, vine acel moment de pauză. Poate mulţi o să mă urască pentru ce spun, dar depresia, în comparaţie cu angoasa, e mult mai uşor de suportat. E ca şi cum te-ar vâna un leu, iar tu te-ai decide la un moment dat să spui: „Mănâncă-mă”. Nu există vreo ramură a psihoterapiei în care să cred cu adevărat. Am ceva numit OCD şi nu o să vă obosesc explicând ce înseamnă. Am fost supus multor terapii, dar nu se întâmplă niciun miracol. Sunt un pesimist, ce să-i faci.
PRIMUL PREMIU LA CANNES „Câinele japonez”, cel mai bun scenariu din Europa Centrală şi de Est
Scenaristul Ioan Antoci a obţinut ieri, la Cannes, Premiul Krzysztof Kieslowski pentru Cel mai bun scenariu din Europa Centrală şi de Est, cu povestea „Câinele japonez”. Tânărul a concurat cu alţi 11 scenarişti din şapte ţări. „Ioan Antoci a creat un scenariu emoţionant, care te pune pe gânduri şi care promite să ofere o experienţă cinematografică de neuitat”, sună motivaţia juriului. Doctorand în teologie, la Iaşi, Antoci a decis să scrie o poveste pentru concursul de scenarii al HBO, premiată ulterior. Proiectul a fost înscris apoi la concursul Scrip- Teast de Tudor Giurgiu, de la Libra Film, care intenţionează să-l producă, după ce va găsi un regizor. Concursul ScripTeast este organizat de Independent Film Foundation, cu spijinul programului Media al Uniunii Europene.
Corespondenţă de la Cannes