Există alte rele care sînt aşa cum sînt prin modul în care s-au înscăunat şi care, fiind la origine un abuz sau o deprindere urîtă, sînt mai puţin vătămătoare prin urmările şi prin executarea lor decît o lege mai dreaptă sau un obicei mai raţional. Mai există un soi de rele care se pot îndrepta printr-o schimbare sau printr-o înnoire, ceea ce este un rău, şi încă foarte primejdios. Mai există altele ascunse şi vîrîte adînc, ca nişte scîrnăvii într-un canal colector, vreau să spun îngropate în ruşine, în taină, în beznă; nu poţi să le scormoneşti şi să le răscoleşti fără să nu duhnească a miasme şi a mîrşăvie, şi cei mai înţelepţi se îndoiesc dacă e mai bine să cunoşti relele astea decît să n-ai habar de ele. E tolerat uneori într-un stat un rău destul de mare, dar care înlătură un milion de mici rele şi neajunsuri care ar fi, toate, inevitabile şi iremediabile. Mai sînt unele rele din pricina cărora geme fiecare cetăţean şi care ajung, totuşi, un bine obştesc, deşi obştea nu-i altceva decît totalitatea cetăţenilor. Există rele personale care contribuie la binele şi la folosul fiecărei familii. Sînt unele care îndurerează, ruinează şi dezonorează familiile, dar care tind către binele şi către păstrarea maşinăriei statului şi a cîrmuirii. Alte rele răstoarnă statele şi ridică altele noi peste ruinele lor. S-au mai văzut, în sfîrşit, unele care au săpat la temeliile unei mari înpărăţii şi care le-au făcut să se spulbere de pe faţa pămîntului, ca să primenească şi să mai schimbe chipul lumii”.

S-ar zice că fenomenologia răului într-un stat e infinită, dar că, de cîte ori se manifestă într-un fel sau altul, şansele să ducă la ceva (mai) bun sînt foarte mari. Mi-a plăcut cel mai mult acest din urmă rău, care şubrezeşte imperiile numai ca să aerisească istoria.

Cînd scria rîndurile acestea, prin 1687, domnul La Bruyere locuia la castelul de Chantilly, loc al multor evenimente interesante în acea vreme. De pildă, la acest castel avusese loc, cu treizeci de ani înainte, premiera mondială a piesei „Preţioasele ridicole” de Moliere. Poate că nu veţi considera un mare eveniment premiera absolută a unei piese minore, scrisă de un actor care merită eternizat pentru moartea sa mai degrabă decît pentru dramaturgia sa – se zice că a murit pe scenă, jucînd chiar moartea personajului său. De atunci, aşa a rămas moartea exemplară pentru întreaga breaslă: jucînd moartea personajului, actorul chiar să moară. Ei da, Moliere a fixat în veac mitul suprem al morţii actorului şi asta e mai mult decît foarte mult, veţi recunoaşte.

În fine, dacă  piesa lui Moliere nu mai spune multe astăzi, sper să vă impresioneze măcar faptul că, la douăzeci de ani după premiera „Preţioaselor ridicole” şi cu zece ani înainte de reflecţiile despre răul în stat ale domului La Bruyere, tot aici, la castelul de Chantilly, s-a întîmplat un eveniment cu adevărat fabulos. Şi sînt gata să susţin caracterul absolut excepţional al acestui eveniment în faţa oricui. Ei bine, aici a murit Vatel. Ah, nu ştiţi povestea morţii lui? Nu ştiţi bine cine a fost Vatel? Francois Vatel a fost bucătar, maestru de ceremonii şi organizator de petreceri. Genial, se spune. El este paradigma Masterchefului cu 350 de ani înainte de emisiune. Vatel a inventat frişca şi pentru asta, veţi fi de acord cu mine, merită recunoştinţa eternă a speciei noastre. Fără frişcă, desertul ar fi fost mai insipid, erotismul mai anost şi lumea mai tragică. Şi cu toate astea, mult mai interesantă decît frişca lui, a fost moartea lui. În aprilie 1671, pe cînd însuşi Ludovic al XIV-lea vizita castelul de Chantilly, Vatel a organizat o imensă petrecere pentru 2000 de oameni. Ceva n-a mers în organizarea perfectă pusă la cale de el. Peştele pentru al nu ştiu cîtelea fel al meniului pantagruelic nu a sosit la timp de la pescarii din Canalul Mînecii şi, la sfîrşit, focul de artificii grandios plănuit a fost un fîs minor. Francois Vatel, nu a putut suporta o asemenea ruşine şi s-a sinucis. Chiar acolo, chiar în acea zi, chiar cu propria spadă. O să-mi ziceţi că nu se ştie sigur că aşa a fost, că povestea o ştim dintr-o scrisoare a marchizei de Sévigné  şi că o marchiză mondenă de la 1671 nu e tocmai o sursă credibilă.  Dar eu aşa cred că s-a întîmplat şi Vatel e cel mai mare chef din cîţi au existat, nu pentru frişca lui, ci pentru moartea lui.

Şi chiar în acest loc domnul La Bruyere a găsit cu cale să scrie fragmentul despre răul în stat. Nu ştiu dacă există o morală în această succesiune de evenimente petrecute la curtea aceluiaşi castel. Poate că nu. Dar înlănţuirea lor de la sfîrşitul secolului al XVII-lea, ultimul secol fericit al monarhiei franceze, mi se pare provocatoare.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.

 

Te-ar putea interesa și: