La 93 de ani, preotul Gheorghe Corlăţeanu încă mai slujeşte într-o biserică din Craiova, însă nu poate uita chinurile la care l-au supus comuniştii.
Perioada comunistă a făcut multe victime şi în rândul celor care îşi dedicaseră viaţa lui Dumnezeu. Mulţi preoţi au fost torturaţi prin bătăi, înfometare şi duşi departe de familii. Au îndurat frig năprasnic, alte umilinţe în speranţa că vor fi eliberaţi şi vor putea să Îl slujeacă din nou pe Dumnezeu. Unii dintre ei nu au suportat chinurile la care au fost supuşi, alţii au supravieţuit.
Printre cei care nu au cedat umilinţelor se numără şi Gheorghe Corlăţeanu, care ne dezvăluie istoria acelor timpuri: chin, suferinţă, durere! Aşa îşi poate caracteriza preotul viaţa. La 93 de ani, încă mai slujeşte în Biserica „Ziua Crucii” din Craiova. Din cauza vârstei înaintate, slujitorul lui Dumnezeu s-a limitat doar la a oficia slujbe în biserică, după ce înainte ţinea înmormântări la Cimitirul „Roboaica” din Craiova.
Slujitorul din Pristol
Cu părul alb, un chip angelic şi o privire blândă, părintele îşi începe povestea. „Sunt născut în comuna Pristol din Mehedinţi. E o vorbă acolo: că la noi se aud cocoşii peste trei ţări”, îşi descrie preotul satul natal. „Am fost crescut de bunici şi, după ce au murit ei, am venit înapoi acasă”, ne dezvăluie bătrânul cu o voce tremurândă şi o sclipire în ochi dată de amintirea familiei. Tatăl său a fost preot şi el obişnuia să mergă la biserică şi la slujbele pe care le ţinea părintele său.
Dintre cei doi fraţi pe care îi are, a fost singurul care a ales să ducă mai departe tradiţia familiei şi a devenit slujitorul lui Dumnezeu, fratele său devenind doctor, iar sora sa funcţionară la telefoane, în Capitală: „Am făcut liceul la Severin şi Facultatea Teologică din Bucureşti şi am locuit la Internatul Teologic de la Radu Vodă”.
Prima oară a fost preot la Filiaşi, unde biserica era în construcţie. Acesta a ajutat la terminarea Casei Domnului, pentru care a procurat materiale şi a adus meşteri de la Craiova. A apelat şi la un meşter neamţ, pe care l-a adăpostit la biserică pentru a putea finaliza construcţia. După perioada în care l-a slujit pe Dumnezeu la Filiaşi, părintele s-a întors la Pristol: „Am făcut marea greşeala a vieţii mele când m-am întors în satul meu natal. Lumea de acolo era foarte duşmănoasă”.
Rugăciuni cu pază la uşă
În iulie 1951 a venit ordin ca o parte din familii să fie alungate din comună, pentru ca două luni mai târziu, în septembrie, părintele Corlăţeanu să fie nevoit să părăsească parohia din Pristol, fiind repartizat în Balş, la Pârşcoveni.
În iarna aceluiaşi an, preotul a fost ridicat într-o noapte de acasă, de sub privirea îndurerată a soţiei, moment în care a început prima detenţie. A fost dus, împreună cu alţi preoţi, în Dobrogea, la Galeş, şi au fost puşi la muncă. Îşi aminteşte cu durere în suflet că punea câte un om de pază la uşă pentru a putea ţine liturgii. Următoarea destinaţie a fost în Peninsulă, la Canal, la prelucrarea pietrei.
În momentul în care s-au sistat lucrările pentru Canal, au fost transportaţi la Borzeşti, unde au pus temeliile unei termo centrale. Părintele Corlăţeanu îşi aduce aminte că, pe timpul acelei detenţii, un preot în vârstă nu a mai rezistat şi a murit în urma muncii grele la care erau supuşi. Pe 25 iunie 1954 a fost eliberat şi s-a întors la Pârşcoveni, la soţia sa. După aproximativ doi ani, în 1956, toată familia s-a reîntors la Pristol.
PEDEAPSĂ
Bătut că nu făcea norma la stuf
Trei ani mai târziu, în iunie 1959, a venit ordin să-l ridice din nou şi a urmat cea de-a doua detenţie. Au fost duşi la Periprava, în Deltă, la tăiat de stuf: „Acolo erau nişte şlepuri unde ne făcuseră dormitoare, era doar un felinar, nu era electricitate, nu era nimic”.
După această etapă, au fost mutaţi în Insula Brăilei, la Salcia. „Acolo a fost o adevărată jale. Era o teroare nemaipomenită”, ne dezvăluie părintele, amintindu-şi de un ofiţer pe nume Molmar, care îi bătea. Nu au stat mult acolo şi au fost readuşi în Periprava, unde teroarea era întruchipată de un plutonier major, Lungu, care l-a bătut pentru că în loc de zece „maldăre de stuf”, câte trebuiau făcute, legase doar două.
Din cauza efortului pe care era nevoit să îl depună, preotul a leşinat şi a fost dus în locurile special amenajate pentru bolnavi. S-a reîntors la deţinuţi şi a fost repartizat în „tabăra inapţilor”, unde primea mai puţină mâncare pentru că „alta e la omul care munceşte şi alta e la omul care stă la dormitor, motiv pentru care am început să facem brigăzi pentru o raţie de mâncare”.