Izolaţi în enclave la marginea capitalei Priştina, sârbii trăiesc perioadele de relativă linişte cu gândul că ar putea fi ultima zi de pace.
Într-o zonă în care de aproape 10 ani războaiele se opresc doar ca să-şi strângă forţa de a începe din nou, fiecare zi devine o bătălie pentru supravieţuire. Începând din 1999, aceasta este şi povestea sârbilor din Kosovo.
Izolaţi în enclave la marginea capitalei Priştina, ei trăiesc perioadele de relativă linişte cu gândul că ar putea fi ultima zi de pace. În timp ce liderii lor politici sunt cu ochii în patru zări (Belgrad, Washington, Bruxelles şi Priştina), sârbii de rând îşi păstrează privirile ţintuite mai ales în ograda proprie.
Kalaşnikovul, paznic la biserică
La prima vedere a unui ochi de venetic, enclava Gracanica, una dintre cele mai mari localităţi în care sârbii s-au refugiat, pare noaptea un sătuc paşnic, cu case modeste, drumuri desfundate şi oameni simpli. Liniştea de pe stradă e firească, la fel şi întunericul din case în miez de noapte. Odată ce ochiul se obişnuieşte cu întunericul, începi însă să desluşeşti în beznă, din loc în loc, nişte gherete în care siluete de bărbaţi stau nemişcate.
Mâine-dimineaţă vei vedea că nu sunt nişte paznici obişnuiţi, ci soldaţi din armata suedeză care poartă însemnele KFOR pe mânecă şi kalaşnikovul atârnat de gât. Păzesc mănăstirea ortodoxă din localitate şi liniştea locului. Tot dimineaţă, când vei vorbi cu oamenii, vei înţelege că întunericul din case nu este alegerea locuitorilor care apasă pe întrerupător pentru a se odihni, ci o stare de fapt continuă şi chinuitoare: în enclave, curentul electric vine în salturi: se întrerupe de mai multe ori pe zi, inclusiv la căderea serii.
Oamenii s-au obişnuit deja cu bezna, şi unii dintre ei, mai ales motelurile şi magazinele, folosesc generatoare. Ceilalţi s-au învăţat să trăiască, să se gospodărească şi să-şi îngrijească copiii în licărit de lumânare.
50 cents, 50 cents!
Când vei vorbi cu oamenii, vei mai afla că întunericul este doar una dintre problemele de zi cu zi. De lipsa energiei electrice se leagă şi criza continuă de apă caldă. Un sârb întreprinzător s-a gândit că un magazin de electrocasnice ar fi, în aceste condiţii, o afacere bună, mai ales dacă vinde şi boilere. Ca să-şi stimuleze clienţii, le-a propus şi o superofertă: credite în 36 de rate, cu dobândă mică.
Vânzătorul de la tejghea, un bosniac de 32 de ani pe care îl cheamă Rexhep, ne dezvăluie însă că strategia nu a funcţionat: „Săptă mâna asta am vândut un boiler şi un televizor. Şi nimeni nu cumpără în rate, pentru că oamenii nu au salarii, iar atunci când îşi găsesc de lucru, sunt plătiţi la negru“. Rexhep este fericit să ne spună că el câştigă 150 de euro pe lună, un salariu chiar bunicel în Gracanica.
Când ieşi în stradă, înţelegi fericirea lui Rexhep: o bătrână te „asaltează“, repetând obsesiv: „50 cents, 50 cents!“ (50 de cenţi, 50 de cenţi!). Este în stare să-ţi sărute şi mâna pentru banii ăştia. Tot 50 de cenţi îţi cere şi Ferrat, un puşti negricios de vreo 8-9 ani, care se uită la tine cu o obrăznicie demnă. El îţi oferă altceva la schimb: cutii goale de Coca-Cola şi de Fanta, pe care le duce zdrăngă nindu-le într-o cutie de carton. Copilul este în drum spre biserică, de unde va primi hrană pe ziua aceea, pentru că nimeni nu ştie unde i-a dus războiul părinţii.
Lângă zidul cu sârmă ghimpată al bisericii, Ferrat dă nas în nas cu patrula suedeză care păzeşte lăcaşul asaltat în trecut de albanezi. Soldaţii îi zâmbesc: îl cunosc de pe stradă, este unul dintre personajele din Gracanica care le aduce aminte că sunt întrun loc aflat la ani distanţă de satele de pe lângă Stockholm din care vin ei.
Hrana, medicament pentru suflet şi amintiri
Când ies din schimb şi îşi lasă automatele AK 5 în baraca din curtea mănăstirii, soldaţii ies într-unul dintre restaurantele din Gracanica sau din altă enclavă. Aici descoperă cum acea lege a firii care spune că primul semn al sărăciei este lipsa de mâncare nu e valabilă şi pentru sârbi. Meniurile sunt groase şi pline de plescavica, pui umplut, ficat la grătar şi alte mâncăruri din carne pe care numai patronii ştiu de unde o procură, pentru că nimeni de pe aici nu prea se avântă către magazinele din Priştina.
În memoria tuturor sunt încă proaspete amintirile revoltelor din martie 2004, când albanezii şi sârbii s-au încăierat ultima dată în lupte de stradă cu un rezultat sumbru: 19 morţi şi un oraş, Mitrovica, împărţit în două - o jumătate pentru sârbi şi una pentru albanezi, despărţiţi de un pod păzit de maşini ale KFOR şi ale poliţiei. Tensiunea se simte din nou în această perioadă, când toată lumea se pregăteşte ca premierul kosovar Hashim Thaci să anunţe independenţa.
Până pe 17 februarie, data cea mai probabilă a anunţului, sârbii din Gracanica şi din celelalte enclave continuă să supravieţuiască încercând să se obişnuiască cu gustul unei limonade amare după ce viaţa şi politica din Serbia, din Kosovo şi din cabinetele occidentale le-au dat aproape numai lămâi.
CUMPĂNĂ Cu Dumnezeu înainte către Allah
Mănăstirea ortodoxă din Gracanica este probabil cel mai puternic simbol al supravieţuirii sârbilor din Kosovo. A fost ctitorită în 1539 şi zidurile groase i-au fost luate cu asalt de nenumărate ori de către albanezi furioşi care simţeau că în această zonă este loc numai pentru Allah. Sârbii au continuat, însă, să-şi reconstruiască biserica de câte ori a fost nevoie.
Astăzi, ea este păzită de soldaţi KFOR, care şi-au stabilit „cartierul general“ într-o baracă chiar în curte. Naosul arată ca o lecţie de viaţă în sine: icoanele fragile sunt protejate de pereţi din piatră simplă cu o arhitectură minimalistă şi decoraţiuni asemenea, ca şi cum credinţa de aici a avut nevoie mai mult de un loc sigur de refugiu decât de aranjamente estetice.
Stareţul mănăstirii, părintele Damjan, un om cu puţin peste 30 de ani, simte că în acest moment şi el şi lăcaşul sunt într-un moment de cumpănă al existenţei. „Va veni, probabil, şi data independenţei, şi atunci nimeni nu ştie ce se va întâmpla. Eu o să rămân aici cu orice risc, pentru că au încercat de mai multe ori să ne cureţe şi n-au reuşit. Dar biserica înseamnă preoţ i şi oameni, şi dacă oameni nu mai sunt, dacă oamenii pleacă în exod, atunci ce rost mai are biserica? Iar oamenii, când se va declara independenţa, vor trebui să aleagă între viaţă şi credinţă“.
Printr-un soi de satiră amară, părintele Damjan îşi numeşte biserica şi mănăstirea „Republica Independentă a Episcopiei“.
Viitorul prin ochii plini de ură ai unui copil
De când Kosovo a apărut pe harta lumii contemporane ca teatru de război, Biserica din Gracanica s-a transformat într-un intermediar pentru supravieţuire: „Am construit cantine sociale, dăm în fiecare zi mâncare pentru oamenii nevoiaşi, îi ajutăm pe copii. Dacă auzim că cineva are nevoie de haine, mâncare sau medicamente, mergem acolo. E din ce în ce mai greu, pentru că, dacă la începutul războiului primeam multe donaţii, cu timpul oamenii au început să uite de noi. Nu-i condamn pentru asta, le mulţumesc pentru tot ce au făcut până acum“, spune părintele.
Oricum, când banii nu mai veneau aproape de niciunde, biserica a găsit o soluţie prin care filantropia să supravieţuiască: „Am fă- cut un film, se chema «Oare mai există pâine?», şi l-am distribuit în Belgrad şi în alte zone din Serbia, oamenii l-au văzut şi aşa am început să primim din nou ajutoare“, spune părintele.
Cu toate că şi-ar dori ca sârbii să rămână uniţi în jurul lui Dumnezeu, el este realist: „Aici nu este niciun viitor. Ce viitor poate să fie într-un loc în care un copil te priveşte cu ură şi tu înţelegi exact de ce, pentru că asta a învăţat el de la părinţii lui?“
ÎN RĂZBOI
O istorie a violenţei
> Secolul al XII-lea - Kosovo se întemeiază în inima Imperiului Sârb, şi începe construirea de numeroase mănăstiri şi biserici ortodoxe; > 1389 - Odată cu bătălia de la Kosovo încep 500 de ani de dominaţie otomană. În deceniile următoare, mulţi sârbi părăsesc regiunea; > 1912 - În urma războaielor balcanice, Serbia recâştigă controlul Kosovo; > 1918 - Kosovo devine parte a regatului sârb; > 1941 - Cea mai mare zonă din Kosovo devine parte din aşa-numita Albania mare; > 1946 - Kosovo este absorbit în Federaţia Iugoslavă; > 1960 - Belgradul dă semne de toleranţă pentru autonomia Kosovo; > 1981 - Trupele iugoslave reprimă revoltele separatiste din regiune; > 1990 - Liderii albanezi din Kosovo declară independenţa faţă de Serbia, Belgradul dizolvă guvernul din Priştina; > 1993-1997 - Se înmulţesc tensiunile etnice şi atacurile armate; > 1998 - Conflict deschis timp de câteva luni între poliţia sârbă şi gruparea paramilitară separatistă UCK; > martie 1999 - NATO atacă aerian Iugoslavia timp de 78 de zile; > iunie 1999 - Preşedintele Miloşevici îşi retrage trupele din Kosovo. În regiune încep să vină trupele de menţinere a păcii KFOR; > martie 2004 - 19 oameni sunt ucişi în ciocniri violente între sârbi şi albanezi; > iulie 2005 - Câteva maşini explodează în apropierea sediilor Misiunii ONU şi OSCE din Priştina; > august 2005 - Doi sârbi sunt împuşcaţi şi doi sunt răniţi într-un atac armat.