Pe la jumătatea lui august 1834, Kogălniceanu, luându-și rămas bun pentru vreme îndeungată de la toți ai casei, plecă împreună cu tatăl său spre curtea domnească.
Aci întâlnește alți tovarăși de drum: beizadelele Dumitru și Grigore Sturdza, Nicolae Casu, N. Plagino, fiul lui Lupu Balș, „micul Pascan” și un preot, „iconomu Grigore”, care avea îndatorirea să îngrijească de cultura religioasă a copiilor, după datina străbună.
De la curtea domnească mica ceată de școlari pornesc cu cai de poștă, sub călăuza lui Lincourt, directorul „pansionului de la Miroslava”, pe drumuri depărtate, în Franța – nu însă în Paris, orașul de viață zgomotoasă, ci într-un orășel patriarhal în apropiere de Nancy, Luneville.
Citește GRATUIT tostă POVESTEA pe Evenimentul Istoric