Pe la jumătatea lui august 1834, Kogălniceanu, luându-și rămas bun pentru vreme îndeungată de la toți ai casei, plecă împreună cu tatăl său spre curtea domnească.
Aci întâlnește alți tovarăși de drum: beizadelele Dumitru și Grigore Sturdza, Nicolae Casu, N. Plagino, fiul lui Lupu Balș, „micul Pascan” și un preot, „iconomu Grigore”, care avea îndatorirea să îngrijească de cultura religioasă a copiilor, după datina străbună.
De la curtea domnească mica ceată de școlari pornesc cu cai de poștă, sub călăuza lui Lincourt, directorul „pansionului de la Miroslava”, pe drumuri depărtate, în Franța – nu însă în Paris, orașul de viață zgomotoasă, ci într-un orășel patriarhal în apropiere de Nancy, Luneville.
Citește GRATUIT tostă POVESTEA pe Evenimentul Istoric
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
Invitatii EVZ
Un sfert de secol de domnie: Jubileul ratat
