La finalul unei etape de vizite externe care nu a lămurit obiectivul Schengen, Klaus Iohannis trebuie să revină cu un răspuns la lipsa de direcţie a societăţii româneşti rămasă fără lideri care să o ghideze.

Desi primirea facută de Angela Merkel a fost deschisă şi interesul presei pe masură, totuși a lipsit entuziasmul succesului aşteptat de la deplasarea în Germania. De ce s-a creat imaginea că rezultatul primei vizitei a lui Klaus Iohannis in Germania nu a corespuns aşteptarilor?

Pentru ca s-a creat un orizont prea mare de aşteptare legat de aceasta vizita - ca pentru un fel de noua mantuire europeana, parteneriatului cu SUA nemaifiind o chestiune de noutate.  In plus, dată fiind ideea atat de mult folosita a “neamţului” în discuţia publică, premisa generală a fost că Germania si Romania se vor abandona brusc unei relatii emoţionale.

Pe de altă parte, este adevărat că la a doua vizită pe care preşedintele o dedică obţinerii de suport pentru aderarea la spaţiul Schengen rezultatele nu sunt palpabile. După ce Franţa a evitat un raspuns (preşedintele Hollande amintind în treacăt despre consolidarea cooperării poliţieneşti în domeniul romilor, Germania a raspuns clar ca nu promite nimic.    Se poate spune că obiectivul impulsionarii aderarii la Schengen fost foarte ambițios, dat fiind faptul că preocuparea majoră pentru Franța și Germania este Rusia. Nici nu s-a schimbat ceva deosebit între timp în scepticismul vest europenilor faţă de Bulgaria şi România.

Lipsa unui răspuns concret de la statele europene mari pe tema Schengen, arată că președintele Iohnnis trebuie să revină la lămurirea problemelor interne, cele externe depinzând de circumstanțe prea complicate. Consecinta epuizarii întalnirilor de politica externa - purificatoare ca imagine pentru orice presedinte  - este ca Klaus Iohannis va trebui sa pășească în politica internă noroioasă, în condiţiile în care, din punct de vedere al încrederii în lideri, impresia este că și Guvernul Ponta şi Opoziţia-PNL sunt cam la fel.

Preşedintele Klaus Iohannis preferă să gestioneze lucrurile fără să se murdărească pe mâini, însă politica nu poate fi gestionată doar din spatele scenei.

Din punct de vedere al încrederii publice, Romania a ramas fara clasa conducătoare. La mare distanta de restul politicienilor, troneaza singur președintele cel mai solid situat ca încredere publică.  Între elita politica si electorat este un gol care poate fi umplut ori de o o perspectivă inainte pentru societate, ori un mesaj radical care va scoate și ce este mai rău în oameni.

Percepția acţiunilor DNA-SRI asupra clasei politice este adâncirea în percepţia publicului a impresiei de cutremur; imaginea că procesul de curățenie de la etajele superioare zguduie casa până în temelii – o percepție care se instaleaza inclusiv în electoratul care în 2014 a votat cu Klaus Iohannis.

Ce înseamna asta? Până acum publicul, nu avea o parere bună despre politicienii nostrii, dar macar ştia că sunt acolo; în ultimele luni, la neîncrederea în politicieni s-a adaugat şi incertitudinea ca ţara chiar mai are lideri care să o conducă.

Incertitudinea si lipsa de lidership nu pot duce decat la dezordine. Rolul preşedintelui este nu de a face ordine, ci de a-şi utiliza procentele de încredere pentru a oferi o direcţie înainte pentru societate. PNL nu poate oferi această direcție, macar din cauza că în liderii sai au încredere mai puţin de 1 din cinci romani.  

Ideea acordului de 2% pentru aparare a aratat ca există dorinţă de consens, însă nu toate lucrurile care se construiesc pe consens sunt şi durabile. La fel de bine se pot construi şi pe voinţă. Esential este să existe o idee despre unde va merge societatea romanească. Însa aceasta idée se articuleaza prin vorbe, de la o tribuna care asuma o direcţie înainte, pentru că în acest moment, societatea orbecaie după o direcţie, în timp ce singurul lider cu credibilitate priveşte fără să se implice pentru a limpezi lucrurile.

În cartea “Richard Nixon: Singur la Casa Alba”, Richard Reeves surprinde detalii interesante din spatele scenei presedinţiei preşedintelui Nixon (un politician despre care se ştiu din pacate numai lucrurile rele politice) şi ale carui notiţe de mână făcute publice în carte arată încercarea de a se defini în opinia publica americană, tot într-un moment de răscruce: “Presedinti recunoscuţi pentru:  FDR – Şarm. Truman – curaj. Ike – Zâmbet. Prestigiu.  Kennedy – Sarm. LBJ – Vitalitate. RN - ?” nota Nixon in 1971.

Mi.a placut acel semn de întrebare pentru că arată efortul - chiar idealist al unui presedinte (recunoscut altminteri ca un pragmatic, chiar cinic) de a se lămuri pe sine în ochii publicului. Despre toţi ceilalţi presedinţi românii au o imagine. Klaus Iohannis trebuie să se defineasca pe sine ca lider în ochii românilor acum, când românii nu mai au încredere în liderii lor.