INTERVIU. Nepoata preşedintelui John F. Kennedy, cunoscută militantă pentru drepturile omului, îşi lansează astăzi în România cartea „Spune adevărul puterii”.
Kerry Kennedy, fiica senatorului american Robert Kennedy, îşi lansează astăzi în România cartea „Spune adevărul puterii. Apărători ai drepturilor omului care transformă lumea”, apărută la Curtea Veche.
Este pentru prima dată când un membru al prestigioasei familii se află în România. În vârstă de 50 de ani, nepoata preşedintelui John F. Kennedy va acorda autografe, de la ora 19.00, la magazinul Diverta Magheru. Kerry Kennedy şi-a dedicat întreaga viaţă promovării valorilor tatălui ei, care şi-a asumat rolul de lider politic al familiei după asasinarea fratelui său, John F. Kennedy, în noiembrie 1963.
Kerry Kennedy este unul dintre cei şapte copii ai senatorului Robert F. Kennedy, asasinat la Los Angeles în 1968. Ea are trei fete, Cara, Mariah şi Michaela.
Într-un interviu acordat EVZ, Kerry Kennedy spune că ea crede într-un drum spiritual al fiecărei persoane şi că libertatea este cel mai de preţ bun pe care-l avem.
EVZ: Spuneaţi că e important că vă aflaţi acum în România după 20 de ani de la căderea regimului Ceauşescu. Cum aţi perceput acest moment în 1989? Kerry Kennedy: De mică, am auzit de dictatorul Ceauşescu şi de regimul comunist din România. Ştiam că era o perioadă de oprimare, fără nici o libertate de exprimare. Ştiam că oamenii sufereau foarte mult, că disidenţii erau puşi la index şi că nu exista niciun fel de libertate. Urmăream cu mare interes tot ce se întâmpla în România. Cu atât mai mult, am admirat enormul curaj al românilor care au făcut Revoluţia şi s-au opus regimului. A fost extraordinar cum mii de români s-au ridicat şi au luptat în 1989 pentru drepturile lor. Îţi trebuie un enorm curaj să faci asta.
Unul dintre cei 51 de interlocurori ai dv. din carte este Elie Wiesel, laureat cu Nobel pentru Pace, originar din România. Ce v-a impresionat cel mai mult în confesiunea lui? Unul dintre lucrurile pe care le-a spus Elie Wiesel şi pe care mi-l asum la rându-mi este că opusul iubirii nu este ura, ci opusul iubirii este indiferenţa. Prin proiectul nostru dăm curaj oamenilor să facă lucrurile care să le asigure libertatea interioară. Elie Wiesel a insistat pe acest aspect spunând că trecutul lui nu vrea să devină viitorul copiilor lui.
„Credinţa este un dar”
Afirmaţi că proiectul dv., pentru care aţi mers în 45 de ţări de pe cinci continente şi aţi vorbit cu mulţi de apărători ai dreptului omului, a fost mai mult o călătorie spirituală.... Cei mai mulţi dintre apărătorii drepturilor omului cred într-o putere superioară, indiferent că sunt creştini, evrei, budişti sau musulmani. Ei cred într-o putere mai mare decât ei înşişi. Asta le-a dat putere şi speranţă şi i-a făcut să reziste în închisori, când sufereau cumplit şi aproape că îşi pierduseră speranţa. Asta e o lecţie de viaţă extrem de importantă. Credinţa este un dar. Unii îl au, alţii nu. O călătorie spirituală înseamnă mai mult decât să crezi în Dumnezeu. Călătoria spirituală este capacitatea spirituală de a-ţi câştiga dreptatea, de a-ţi câştiga libertatea, de a rămâne alături de alţi oameni. Numim asta dragoste, solidaritate şi umanitate.
Vă doriţi ca fetele dv. să vă calce pe urme? Unul dintre interlocutorii mei din carte a fost Marian Wright Edelman, prima femeie de culoare admisă în baroul din Mississippi în 1968. Ea mi-a spus: „Toţi trebuie să deschidem un plic, la un moment dat, din care să aflăm ce trebuie să facem aici pe pământ”. Dorinţa mea pentru fetele mele nu este neapărat să-mi calce pe urme, ci să-şi afle drumul lor propriu, să deschidă un plic din care să afle care le este rostul lor cu adevărat. Fiecare dintre noi trebuie să ne urmăm visurile şi mai ales să ni le împlinim.
CITIŢI ŞI: Pentru prima dată, un membru Kennedy în România ITINERARIUL UNEI CĂRŢI
Lansare, expoziţie, teatru la Cotroceni
- Cartea lui Kerry Kennedy este ilustrată de Eddie Adams, câştigător al premiului Pulitzer. O expoziţie cu aceste ilustraţii-fotografii ale interlocutorilor este vernisată astăzi, de la ora 13.00, la Carrefour Băneasa (Băneasa Shopping City).
- Printre intervievaţii cărţii se numără Vaclav Havel, Dalai Lama şi Elie Wiesel. De la aceste interviuri, Ariel Dorfman a făcut scenariul unei piese de teatru, intitulată „Voices from Beyond the Dark”, care a avut premiera la J.F. Kennedy Center, cu o distribuţie prestigioasă: John Malkovitch, Kevin Kline, Alfre Woodward, Alec Baldwin.
- Piesa, care s-a jucat în oraşe mari ale lumii ( New York, Londra, Atena, Roma, Barcelona, Geneva, Sydney), a fost reprezentată aseară şi la Palatul Cotroceni, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu. Din distribuţie, au făcut parte, printre alţii, Ilinca Tomoroveanu, Traian Stănescu, Liviu Lucaci.
Fragmente din cartea „Spune adevărul puterii”
Dalai Lama, TIBET
LIBERTATEA RELIGIOASĂ
„Dacă comunitatea internaţională nu abordează problema tibetană, violarea drepturilor omului va continua.“
DESPRE COMPASIUNE Când am vizitat lagărele de concentrare de la Auschwitz, am fost complet nepregătit pentru repulsia profundă pe care am trăit-o la vederea cuptoarelor în care mii de oameni au fost arşi. Calmul şi detaşarea supraveghetorilor m-au copleşit. Asta se întâmplă, mi-am zis, când societăţile se desensibilizează.
Dar, în ciuda nevoii de legislaţie şi de convenţii internaţionale pentru a preveni astfel de dezastre, asemenea atrocităţi au continuat să se petreacă.
De exemplu Stalin şi pogromurile sale, Pol Pot şi nenumăratele lui crime, sau Mao, un bărbat pe care l-am cunoscut şi admirat cândva, şi barbariile lui maladive legate de revoluţia culturală. Toţi trei au avut o viziune, un ţel, o agendă socială, dar niciunul nu a putut justifica suferinţa umană generată.
Totul pleacă de la individ, de la întrebarea ce consecinţe pot avea acţiunile mele? Un act etic nu face rău nimănui. Şi dacă am putea să-i sensibilizăm pe oameni la suferinţele celorlalţi, am tolera tot mai puţin să-i vedem îndureraţi, şi cu atât mai mult ne vom asigura ca nicio acţiune de-a noastră să nu le provoace durere. În tibetană, noi numim asta nying je, în traducere, compasiune.
DESPRE SUFERINŢĂ
Toate fiinţele umane îşi doresc fericirea, iar fericirea veritabilă e caracterizată prin pace. Sensibilitatea presupune încercarea suferinţei. Este acea experienţă care ne conectează la cei din jur şi stă la baza capacităţii noastre de compasiune. Mulţi oameni din Tibet au îndurat suferinţa de a li se fi confiscat credinţa. Ca refugiaţi, ne-am pierdut ţara şi am fost despărţiţi cu forţa de cei dragi. Când aud ştiri proaste din Tibet, reacţia mea obişnuită este de profundă tristeţe. La sfârşitul anilor şaptezeci şi începutul anilor optzeci, a existat un mare aflux de tibetani care au venit să mă viziteze în India şi care mi-au povestit cum părinţii, fraţii sau surorile lor au fost ucişi, şi cum ei înşişi au fost torturaţi şi au suferit. De multe ori, am plâns. Acum, după ce am auzit atâtea, lacrimile mi s-au uscat. Precum soldatul care se sperie la auzul primului foc de armă, iar după multe împuşcături devine familiarizat cu sunetul.
Elllie Wiesel, ROMÂNIA/STATELE UNITE
NEPUTINŢA
„Ce-mi doresc, ce am sperat toată viaţa este ca trecutul meu să nu devină viitorul copiilor voştri.“
KK: E important să-i ajuţi pe cei marginalizaţi? DR. WIESEL: Da, pe aceia care simt că nimic nu mai contează, că sunt uitaţi. Iar în ceea ce-i priveşte pe prizonieri, nimic nu este mai rău decât să creadă că au fost uitaţi. De obicei, aceia care-i chinuiesc, torţionarii, se folosesc de acest argument pentru a-i face să colaboreze, spunându-le că nimănui nu le pasă de ei. Nimănui. De aceea, la o conferinţă de la Washington, după ce a avut loc un furt de obiecte de artă şi bani, am întrebat: „De ce aşa de târziu? De ce atâta grabă acum?“ Uităm că majoritatea victimelor nu sunt bogate. Duşmanul ne-a furat sărăcia şi nimeni nu vorbeşte despre asta. Vorbesc numai de averile şi galeriile celor bogaţi.
Dar cum rămâne cu sărăcia săracilor? Câteodată, atunci când vorbesc, oamenii ascultă, dar nu aud. Le datorăm ceva celor care rămân după noi. Noi, care suntem atât de preocupaţi de viaţă, care sărbătorim tinereţea, puterea — e suficient să vezi reclamele de la televizor, cu fete frumoase, bărbaţi tineri şi sănătoşi, ca să înţelegi că e vorba de un fel de respingere a celor care nu sunt tineri, sănătoşi, bogaţi. De aceea, simt că le datorez ceva. De aceea şi scriu. Despre asta scriu. Am scris peste patruzeci de cărţi, dar foarte puţine despre război. De ce? Pentru că eu învăţ şi vreau să împărtăşesc acea învăţătură. Am o mare pasiune pentru învăţat şi predat. Multe dintre cărţile mele sunt despre învăţătură — din Biblie, profeţi, misticism.
KK: Cum devin oamenii nemiloşi, puteţi să ne vorbiţi despre ură? DR. WIESE:L Cel puţin, noi ne aflăm în situaţia în care înţelegem consecinţele. Cei care urăsc nu înţeleg că, urând un grup, de fapt urăsc toate grupurile. Ura este contagioasă, e ca un cancer. Trece de la o celulă la alta, de la o rădăcină la alta, de la o persoană la alta. Dacă nu este oprită, poate invada întreaga ţară, întreaga lume. Cel care urăşte nu înţelege că, de fapt, distrugându-i pe alţii, se distruge pe sine însuşi. Dezvăluind finalitatea, arăţi urâţenia. Nu e nicio glorie să ucizi oameni sau să-i înjoseşti. Nu există glorie în persecuţie. Asta este lecţia cea mai importantă. Václav Havel, REPUBLICA CEHĂ
EXPRIMAREA LIBERĂ „Nu vrei să te amesteci cu noroiul din jurul tău, şi într-o zi te trezeşti şi îţi dai seama că eşti un disident, un activist în domeniul drepturilor omului.“
DESPRE CONDUCERE ŞI CURAJ
Criza de autoritate este una dintre cauzele tuturor atrocităţilor pe care le vedem astăzi în lume. Lumea postcomunistă a oferit o şansă alegerii de lideri morali, pentru că, în momentul tranziţiei, în aceste ţări nu existau politicieni de carieră, profesionişti. Acest moment le-a oferit intelectualilor şansa de a intra în politică şi de a introduce un nou spirit în cadrul procesului politic. Dar, în mod constant, oamenii au fost reprimaţi — iar mecanismul i-a erodat — şi această oportunitate s-a pierdut. Există lideri care pot fi respectaţi şi, fără îndoială, eu respect un lider de talia lui Dalai Lama, apreciez faptul că, deşi de multe ori sunt lipsiţi de speranţă, fără nicio urmă de succes la orizont, sunt gata să-şi sacrifice vieţile sau libertatea. Sunt pregătiţi să-şi asume responsabilitatea pentru întreaga lume, sau cel puţin pentru partea din lume în care trăiesc. Întotdeauna am respectat astfel de oameni şi le-am apreciat faptele. A avea curaj în sfera publică înseamnă să te opui opiniei majorităţii (şi, în acelaşi timp, să rişti să-ţi pierzi poziţia) în numele adevărului. Şi am admirat întotdeauna persona¬lităţile istorice care au fost capabile să facă acest lucru.
DESPRE LIBERTATE ŞI RESPONSABILITATE
Libertatea fără responsabilitate este probabil ceva la care visează toată lumea, adică să facă ce vrea şi să nu-şi asume nicio responsabilitate pentru faptele sale. Dar, bineînţeles, asta e o viaţă utopică. Iar viaţa fără responsabilităţi nu ar avea niciun sens. Aşa că eu cred că valoarea libertăţii este strâns legată de responsabilitate. Şi dacă nu există nicio responsabilitate asociată cu libertatea, aceasta pierde ceva din conţinut, din sens şi din greutate.
RANA HUSSEINI, IORDANIA
SACRIFICII DE ONOARE
„Singura modalitate de a salva onoarea familiei este să-ţi ucizi o soţie, o fiică sau o soră. «Sângele spală onoarea», spun criminalii.“
Nu mi-am imaginat niciodată că mă voi implica în problematica femeilor atunci când am fost angajată pentru prima oară la Jordon Times, în septembrie 1993, la rubrica de investigaţii. M-am ocupat la început de furturi, de accidente, de incendii, numai cazuri minore, ca după patru sau cinci luni de serviciu să încep să dau peste „sacrificiile de onoare“. Una dintre poveşti m-a şocat de-a dreptul şi m-a determinat să mă implic mai mult.
În numele onoarei, o fată de şaisprezece ani a fost ucisă de propria familie pentru că fusese violată de fratele ei. Fusese agresată de acesta de nenumărate ori şi ameninţată că dacă spune ceva va fi ucisă. Când a constatat că este gravidă a trebuit să-i spună familiei, care, după ce a aranjat un avort, a măritat-o cu un bărbat cu cincizeci de ani mai în vârstă. Când acesta a divorţat de ea şase luni mai târziu, familia a ucis-o. Se consideră sacrificiu de onoare atunci când un bărbat din familie decide să ia viaţa unei femei pentru că, în opinia lui, ea le-a dezonorat familia şi le-a pătat reputaţia, angajându-se într-un „act imoral“. Act imoral este considerat şi simplul fapt de a fi văzută în compania unui bărbat din afara familiei, cât şi actul sexual în sine. De cele mai multe ori, femeile sunt ucise pe baza unui zvon sau a unor bănuieli nefondate.
Când m-am dus să investighez crima, m-am întâlnit cu doi dintre unchii fetei. Când am adus vorba despre crimă, au devenit suspicioşi şi m-au întrebat: „Cine ţi-a spus ţie asta?“ Le-am răs¬puns că găsisem informaţia în ziar. Atunci au început să-mi spună că nu era o „fată cuminte“. ªi i-am întrebat: „Care a fost vina ei că a fost violată? De ce familia nu i-a pedepsit fratele pentru asta?“ Atunci unul dintre ei i-a spus celuilalt: „Tu ce zici? Crezi că am omorât pe cine nu tre¬buia?“ La care celălalt a răspuns: „Nu, nu-ţi face griji, ea l-a sedus pe frate-său.“ Atunci i-am întrebat de ce credeau ei că ea, cu atâtea milioane de bărbaţi în jur, a ales să-şi seducă propriul frate? La care ei au replicat că ea întinase imaginea familiei comiţând un act impur, după care au început să mă interogheze: „De ce sunt îmbrăcată aşa? De ce nu sunt măritată? De ce am studiat în Statele Unite?“ Au insinuat că nici eu nu eram o fată cuminte.
De atunci, am început să investighez cazurile femeilor ucise pe nedrept, într-un mod inuman. Majoritatea nu comiseseră nicio imoralitate şi cu atât mai puţin o ilegalitate, şi chiar dacă ar fi fost aşa nu meritau să moară pentru asta. Dar vreau să evidenţiez două lucruri. Nu toate femeile sunt tratate astfel în ţara mea. Nu orice femeie care vorbeşte cu un bărbat este ucisă. Aceste crime sunt cazuri izolate şi limitate, chiar dacă depăşesc graniţele claselor sociale şi ale educaţiei. De asemenea, multă lume consideră în mod eronat că aceste crime sunt comandate de Islam, dar nu este deloc aşa. Islamul este foarte strict în privinţa crimelor şi în puţine cazuri se recomandă uciderea, mai ales atunci când adulterul se petrece în cadrul cuplurilor căsătorite. În aceste cazuri, e nevoie de patru martori oculari, iar pedeapsa trebuie aplicată de către comunitate, nu de membrii familiei implicate.
MARINA PISKLAKOVA, RUSIA
VIOLENŢA DOMESTICĂ
„O femeie a sunat la linia fierbinte şi ne-a anunţat că soţul ei hotărâse s-o ucidă. Am sunat la poliţie, dar ofiţerul i-a telefonat imediat soţului şi i-a spus: «Dacă ai de gând s-o faci, fă-o fără tam-tam.» Şi mi-am dat seama că nu exista nicio speranţă.“
La puţin timp după aceea, am întâlnit-o în faţa şcolii pe mama unuia dintre colegii de clasă ai fiului meu. O jumătate a feţei îi era învineţită. Nu mi-a spus ce i se întâmplase. Într-o seară, câteva zile mai târziu, m-a sunat. Povestea ei m-a şocat. Când soţul ei şi-a pus costumul şi i-a căzut un nasture care nu a fost imediat cusut la loc, a luat un pantof şi a lovit-o cu el peste faţă. Timp de două săptămâni, nu a putut să iasă din casă. Suferea foarte tare şi era rănită — fizic şi emoţional — o jumătate a feţei îi era albastră spre neagră. Am întrebat-o: „De ce nu-l părăseşti?“ Era o întrebare tipică, la care ea mi-a răspuns: „Unde să mă duc?“ I-am spus: „Divorţează. Ia-ţi un alt apartament.“ Şi mi-a răspuns: „Depind în totalitate de el.“
Din această convorbire am început să înţeleg totul: cum agresorul îşi consolida controlul, slăbind încrederea victimelor şi afectându-le demnitatea. De asemenea, femeia mi-a mai mărturisit cum soţul ei venea acasă, se ducea la bucătărie, atingea podeaua cu degetul şi dacă găsea o urmă de praf, întreba zeflemitor: „Ce-ai făcut toată ziua?“ Podelele din bucătăriile ruseşti au totdeauna un pic de praf, mai ales dacă ai copii care aleargă peste tot — bucătăria e de obicei centrul familiei în apartamentele noastre mici. Privită din afară, o astfel de scenă pare ridicolă, dar am aflat la scurt timp că era ceva obişnuit. Pentru această femeie, conversaţia cu mine reprezenta o oportunitate de a se confesa cuiva care nu o judeca şi care nu o întreba: „Cu ce-ai greşit?“ Nu mi-am dat seama că, de fapt, începusem să o consiliez. Dar am înţeles din povestea ei că violenţa fizică provine din cea psihologică.