Editura Evenimentul si Capital

Jurnalul unei crime. Viața la Curte

Autor: | | 2 Comentarii | 7935 Vizualizari

Bunica tocmai murise și mama ne obligase pe mine și pe sora mea să mergem la înmormântare. E ciudat cum, în pragul morții, oamenii devin brusc empatici și distruși de pierderea cuiva față de care n-au nutrit niciun sentiment în timpul vieții.

Chiar nu o înțelegeam pe mama de ce își dorea să ne târască la priveghiul unei femei pe care eu nu o văzusem niciodată în viață. Sora mea, Ramona, nici măcar nu știa că are o bunică. Mama nu ne vorbise niciodată despre părinții ei, despre copilărie. Viața ei fusese întotdeauna un mister, dar nu-mi bătusem capul cu dezlegarea lui. Mă numesc Bogdan, am douăzeci și unu de ani și sunt student. Existența mea, acum când scriu rândurile astea, mi se pare atât de banală, încât nici nu merită să o amintesc. Tata e dentist și e cel mai calm și blând om din lume.

- Bogdan, Ramona, vă rog să faceți asta pentru mine. Trebuie să fim alături de mama voastră. Trece printr-un moment dramatic. De astăzi e, practic, orfană.

Aproape că am izbucnit în râs.

- Cum orfană, tată? E adult în toată firea, are cincizeci de ani.

- Bogdan, nu-mi răstălmăci vorbele în felul tău. Dacă trebuie, nu vă mai rog, am să vă cer.

Atitudinea aceasta era supremul de duritate la tata.

Eu de ce n-am știut până acum că am o bunică? S-a trezit Ramona întrebând.

- Tu credeai că pe mama a aduso barza, nu ?

- Mai degrabă că vine de pe altă planetă.

Răspunsul Ramonei mi-a plăcut. Adevărul este că mama avea ciudățeniile ei. Picta, nu știu dacă v-am zis. Tablourile ei aveau ceva care, în copilărie, mă îngrozea. Mama picta doar chipuri diforme, ciudate, suferinde ori autoritare și înspăimântătoare. Mai ciudat mi se părea faptul că erau oameni care prețuiau manifestările ei artistice ce dezvăluiau un spasm lăuntric și o tulburare ce-i distorsionau realitatea. Oamenii din tablourile mamei aveau doar chip și brațe care parcă strigau după ajutor. Erau doar bărbați, uneori copii, dar niciodată femei. Odată, pe la zece ani, Ramona o rugase să-i facă un portret.

- Tablourile mele sunt stări, nu oglinzi, i-a răspuns mama.

Ramona n-a priceput mare lucru, dar a realizat, totuși, că fusese un refuz. Și, iată-ne pe toți patru, înghesuiți, în mașina tatei care mirosea a dentist, a compozit și alte substanțe înțepătoare, în drum spre casa bunicii. Nu-mi mai aminteam cum se numea satul din Dâmbovița, dar știam că drumul nu e lung. Neam oprit în fața unei case micuțe, decorată cu niște desene ce imitau brâul din costumul nostru național.

- Mamă, ai crescut la țară? S-a mirat Ramona.

Nimeni nu i-a răspuns.

- Puteai totuși să alegi o altă ținută în locul blugilor ăștia slinoși. E o înmormântare, nu mergem la mall. Mama era agitată și își vărsa nervii pe Ramona.

Măcar blugii ei erau negri, ai mei aveau tot felul de franjuri și lanțuri atârnate. Eram în perioada mea rebelă în care ascultam muzică rock și citeam filosofie modernă. Tata a coborât din mașină fără să spună nimic, purtându-se cu familiaritatea cu care faci lucrurile de rutină.

- Ajută-l și tu să descarce lucrurile, m-a zorit mama.

Soră-mea stătea în mijlocul drumului, cu mâna făcută ștreașină deasupra ochilor, minunându-se de simplitatea acelor locuri. Câțiva vecini curioși se ghiceau în spatele perdelelor de Pașcani, care încă mai erau la modă prin acele locuri.

- Putem intra? A întrebat Ramona.

- De asta am venit. Dumnezeule, te comporți ca o sălbatică.

Pe prispa îngustă a casei se sprijineau două coroane cu flori de plastic și panglici multicolore, o găleată cu flori și un lighean cu nisip în care erau înfipte mai multe lumânări. Niciunul dintre noi n-avea curajul să intre în casă. M-am trezit bătând la ușă, ca un nebun, neștiind că aduce ghinion și poate întoarce mortul din drum. Câteva bătrâne îmbrobodite au ieșit să ne primească. Nu erau plânse, doar obosite și mirate de vederea mamei. Spre uimirea mea, femeile s-au repezit să-l îmbrățișeze pe tata, ca și cum el ar fi fost orfanul, iar tata le-a sărutat pe fiecare ca un fiu bun întors acasă.

- Am vorbit cu preotul să vină la cinci. Bine că ați ajuns la timp.

- E post, trebuie să gătim fără carne. O să ne ia ceva timp. Tata se sfătuia cu bătrânele și își dădea cu părerea despre parastas, slujbă, înmormântare.

- Cam cât o să dureze chestia asta? Le-a întrerupt mama socotelile.

- Vreo două zile, dar mă ocup eu de toate., a liniștit-o tata. Mergi și odihnește-te puțin.

Habar n-aveam care-i obiceiul la un priveghi, dar mi se părea elementar că trebuie să dai ochii cu mortul. Să-l vezi, să-i spui câteva cuvinte, cum văzusem că se face prin filme, să plângi dacă ți-a fost drag și să depeni amintiri cu oamenii strânși acolo. Mama n-a făcut nimic din toate astea, iar eu chiar muream de curiozitate să o văd pe bunica despre care parcă toată lumea uitase.

- Tată, pot să mă duc singur?

Mircea Badea, mesaj suburban la adresa lui Augustin Lazar: Javra dracului!

Pagina 1 din 2


Opiniile exprimate de invitații EVZ aparțin autorilor și nu reprezintă punctul de vedere al publicației

Tag-uri: jurnalul, crima, viata, curte



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Invitaţii evz

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI