Bunica tocmai murise și mama ne obligase pe mine și pe sora mea să mergem la înmormântare. E ciudat cum, în pragul morții, oamenii devin brusc empatici și distruși de pierderea cuiva față de care n-au nutrit niciun sentiment în timpul vieții.

Chiar nu o înțelegeam pe mama de ce își dorea să ne târască la priveghiul unei femei pe care eu nu o văzusem niciodată în viață. Sora mea, Ramona, nici măcar nu știa că are o bunică. Mama nu ne vorbise niciodată despre părinții ei, despre copilărie. Viața ei fusese întotdeauna un mister, dar nu-mi bătusem capul cu dezlegarea lui. Mă numesc Bogdan, am douăzeci și unu de ani și sunt student. Existența mea, acum când scriu rândurile astea, mi se pare atât de banală, încât nici nu merită să o amintesc. Tata e dentist și e cel mai calm și blând om din lume.

- Bogdan, Ramona, vă rog să faceți asta pentru mine. Trebuie să fim alături de mama voastră. Trece printr-un moment dramatic. De astăzi e, practic, orfană.

Aproape că am izbucnit în râs.

- Cum orfană, tată? E adult în toată firea, are cincizeci de ani.

- Bogdan, nu-mi răstălmăci vorbele în felul tău. Dacă trebuie, nu vă mai rog, am să vă cer.

Atitudinea aceasta era supremul de duritate la tata.

Eu de ce n-am știut până acum că am o bunică? S-a trezit Ramona întrebând.

- Tu credeai că pe mama a aduso barza, nu ?

- Mai degrabă că vine de pe altă planetă.

Răspunsul Ramonei mi-a plăcut. Adevărul este că mama avea ciudățeniile ei. Picta, nu știu dacă v-am zis. Tablourile ei aveau ceva care, în copilărie, mă îngrozea. Mama picta doar chipuri diforme, ciudate, suferinde ori autoritare și înspăimântătoare. Mai ciudat mi se părea faptul că erau oameni care prețuiau manifestările ei artistice ce dezvăluiau un spasm lăuntric și o tulburare ce-i distorsionau realitatea. Oamenii din tablourile mamei aveau doar chip și brațe care parcă strigau după ajutor. Erau doar bărbați, uneori copii, dar niciodată femei. Odată, pe la zece ani, Ramona o rugase să-i facă un portret.

- Tablourile mele sunt stări, nu oglinzi, i-a răspuns mama.

Ramona n-a priceput mare lucru, dar a realizat, totuși, că fusese un refuz. Și, iată-ne pe toți patru, înghesuiți, în mașina tatei care mirosea a dentist, a compozit și alte substanțe înțepătoare, în drum spre casa bunicii. Nu-mi mai aminteam cum se numea satul din Dâmbovița, dar știam că drumul nu e lung. Neam oprit în fața unei case micuțe, decorată cu niște desene ce imitau brâul din costumul nostru național.

- Mamă, ai crescut la țară? S-a mirat Ramona.

Nimeni nu i-a răspuns.

- Puteai totuși să alegi o altă ținută în locul blugilor ăștia slinoși. E o înmormântare, nu mergem la mall. Mama era agitată și își vărsa nervii pe Ramona.

Măcar blugii ei erau negri, ai mei aveau tot felul de franjuri și lanțuri atârnate. Eram în perioada mea rebelă în care ascultam muzică rock și citeam filosofie modernă. Tata a coborât din mașină fără să spună nimic, purtându-se cu familiaritatea cu care faci lucrurile de rutină.

- Ajută-l și tu să descarce lucrurile, m-a zorit mama.

Soră-mea stătea în mijlocul drumului, cu mâna făcută ștreașină deasupra ochilor, minunându-se de simplitatea acelor locuri. Câțiva vecini curioși se ghiceau în spatele perdelelor de Pașcani, care încă mai erau la modă prin acele locuri.

- Putem intra? A întrebat Ramona.

- De asta am venit. Dumnezeule, te comporți ca o sălbatică.

Pe prispa îngustă a casei se sprijineau două coroane cu flori de plastic și panglici multicolore, o găleată cu flori și un lighean cu nisip în care erau înfipte mai multe lumânări. Niciunul dintre noi n-avea curajul să intre în casă. M-am trezit bătând la ușă, ca un nebun, neștiind că aduce ghinion și poate întoarce mortul din drum. Câteva bătrâne îmbrobodite au ieșit să ne primească. Nu erau plânse, doar obosite și mirate de vederea mamei. Spre uimirea mea, femeile s-au repezit să-l îmbrățișeze pe tata, ca și cum el ar fi fost orfanul, iar tata le-a sărutat pe fiecare ca un fiu bun întors acasă.

- Am vorbit cu preotul să vină la cinci. Bine că ați ajuns la timp.

- E post, trebuie să gătim fără carne. O să ne ia ceva timp. Tata se sfătuia cu bătrânele și își dădea cu părerea despre parastas, slujbă, înmormântare.

- Cam cât o să dureze chestia asta? Le-a întrerupt mama socotelile.

- Vreo două zile, dar mă ocup eu de toate., a liniștit-o tata. Mergi și odihnește-te puțin.

Habar n-aveam care-i obiceiul la un priveghi, dar mi se părea elementar că trebuie să dai ochii cu mortul. Să-l vezi, să-i spui câteva cuvinte, cum văzusem că se face prin filme, să plângi dacă ți-a fost drag și să depeni amintiri cu oamenii strânși acolo. Mama n-a făcut nimic din toate astea, iar eu chiar muream de curiozitate să o văd pe bunica despre care parcă toată lumea uitase.

- Tată, pot să mă duc singur?

- Du-te. Ia o lumânare, așa se face.

- Ramona, hai cu mine, am traso pe soră-mea de mână.

Bunica era așezată într-un sicriu închis la culoare, cu broderie albă ieșită pe margini, cu mâinile pe piept și gura strâmbă, legată cu sfoară. Alături, într-un pahar cu apă, stătea înecată o proteză pe care n-apucaseră să i-o vâre în gură. – se răcise prea repede. Din pricina asta, îi legaseră gura, ca să nu-i rămână deschisă. Tata a privit supărat dinții din pahar.

- N-a apucat să-i poarte decât șase luni...

- Dar ce fericită era cu ei, l-a liniștit una dintre femei. Toată ziua te pomenea și-ți dădea acatiste la biserică.

Deci tata îi făcuse proteza bunicii. Cred că mama nu știa acest lucru, pentru că l-am văzut cum a ascuns paharul de privirile ei. N-aș putea să spun că am avut vreo tresărire văzând-o pe bunica. În definitiv, fusese o străină pentru mine. Ramona nici măcar nu a privit-o. S-a apucat să cotrobăie prin casă. La un moment dat, m-a chemat într-una din încăperi, care avea pereții căptușiți cu tablouri. Erau imagini vesele, în special copii, râzând, alergând, câteva portrete ale unei femei frumoase ce părea a fi bunica și un tablou mare, în mijlocul camerei, înfățișând un bărbat cu barbă, nas subțire și frunte lată, ce semăna foarte mult cu mine.

- Crezi că mama le-a pictat? S-a întrebat Ramona.

- Imposibil. Nu vezi că oamenii sunt întregi și fericiți ?

- Hai să căutăm prin sertare, poate găsim fotografii de-ale ei din copilărie.

- Dacă ne prinde cineva și ne acuză că am venit la furat ?

- Nu fi idiot, practic casa asta e ca și a noastră, căuta soră-mea să mă convingă cu logica ei.

Tot scormonind, a dat peste un album vechi, din care lipseau aproape toate fotografiile. Una singură fusese păstrată. Erau două fetițe gemene, aproape identice, ținute pe genunchii părinților la un bâlci. Am recunoscut-o pe mama într-una dintre cele două fete, dar cine era cealaltă?

- Ramona, mama are o soră geamănă.

Singura persoană de la care am fi putut primi lămuriri era bunica, dar ea zăcea fără dinți într-un sicriu cu broderie pe margini.

- Crezi că tata știe ceva?

- Cred că nu e un moment potrivit să aflăm.

- Eu mă duc să mai scotocesc prin casă., m-a anunțat Ramona. Înmormântarea asta devine interesantă.

Mi-am abandonat pentru moment sora, fiind prea bulversat de ce descoperisem și deloc dornic să aflu lucruri noi.

- Tată, în casa asta există toaletă?

- Chiar la intrare, pe stânga. Bogdan, bunica ta nu a trăit în sălbăticie. A fost o femeie cultivată, chiar dacă nu știi nimic despre ea.

Simțeam că explodez și chiar numi doream să-i ascult explicațiile tatei. Am dat buzna în baie, dar ușa era încuiată. Și așa a rămas vreme de peste zece minute. Eram disperat și nervos.

- Dacă nu mai poți, poți merge la wc-ul din curte, m-a sfătuit un bărbat. E cam putred, n-a mai fost folosit de peste 30 de ani, dar nu cred că răposata se supără.

Citisem despre wc-uri în fundul curții, dar nu văzusem niciodată unul. Avea o ușă de lemn cu scânduri putrede și distanțate, înlăturând orice urmă de intimitate. Noroc că era prea departe de casă și în jur crescuseră copaci și multă iarbă. Înăuntru era construită un fel de bancă cu o gaură mare în mijloc. Trosnea din toate încheieturile și eram uimit de o așa invenție. Aproape că uitasem de nevoia care mă adusese acolo, preocupat fiind să-l cercetez în detaliu. Surprinzător, nu mirosea urât. Mi-am vârât capul în gaura neagră din mijloc, încercând să o luminez cu telefonul mobil. Era doar pământ uscat. Se vedea că nu mai fusese folosit de ani buni. O luasem razna – făceam investigații în rahatul din curtea bunicii. Am întins mâna după ceva ce părea a fi o carte. Stătea deasupra excrementelor împietrite și parcă mă striga. Am închis ochii și am atins-o. Părea curată.

 Am apucat-o cu scârbă, din motive pe care nu le puteam înțelege. Putea fi o simplă carte pe care oamenii o foloseau în lipsă de hârtie igienică. Dar atunci nu gândeam așa. Nu era o carte, părea a fi un jurnal. M-am așezat cu fundul deasupra găurii misterioase și, la lumina telefonului, am început să citesc. Era un jurnal- jurnalul mamei. Judecând după data scrisă pe prima pagina, mama avea 12 ani când a început să-l scrie. Lipseau pagini din el, fuseseră rupte intenționat, dar nu cred că în scop de hârtie igienică.

„O urâsc pe Maria. De ce a trebui să se nască? De ce n-au uciso la naștere? Tata nu mă iubește, le vorbește tuturor despre cât de talentată e Maria, ce frumos pictează, cum va ajunge ea un mare pictor la București...”

Aflasem un lucru esențial – sora mamei se numea Maria și nu erau în relații prea bune. Altă însemnare: „Deseori visez că se îneacă în wc-ul din spate, iar eu o privesc și îi desenez fața îngrozită...,,. Azi noapte am vrut să-i pun perna pe față, dar s-a trezit și m-a pârât mamei. Mâine o să mă ducă la un spital de nebuni, i-am auzit vorbind.”

Va urma