EXCLUSIV. Corneliu Bîrsan, judecătorul român de la CEDO, explică, într-un interviu pentru Evz, ce a stat la baza hotărârii-pilot ce ar putea schimba "faţa" mecanismului de despăgubire a foştilor proprietari de către stat.
Corneliu Bîrsan, judecătorul român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), a explicat pentru "Evenimentul zilei" care a fost mecanismul de luare a hotărârii-pilot prin care România a primit, ieri, termen de 18 luni pentru rezolvarea problemei restituirii proprietăţilor naţionalizate în timpul comunismului.
"Problema imensă", după cum o caracterizează judecătorul, a celor peste 1500 de dosare adunate la CEDO în care românii cer despăgubiri nu poate fi rezolvată individual decât cu modificarea unor aspecte legilsative interne, sugerează Corneliu Bîrsan.
În "culisele" deciziei istorice luate ieri la Strasbourg, care ridică inclusiv întrebări legate de modul de funcţionare a Fondului Proprietatea ca mecanism de despăgubire, judecătorii CEDO au constatat că simplele cazuri ale Mariei Atanasiu şi ale Ioanei Poenaru sunt de fapt embleme ale unei probleme sistemice, care trebuie rezolvată de statul român.
EVZ: Care au fost exact elementele decisive ale luării acestei hotărâri-pilot? Corneliu Bîrsan: Existenţa pe rolul Curţii a unui număr extrem de mare de dosare, peste 1500, în care se pun probleme asemănătoare. Fie că este vorba despre neacordare de despăgubiri, de nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti sau a unor decizii adimistrative, toate aceste peste 1500 de dosare au practic acelaşi obiect. Şi atunci, Curtea nu ar putea decât să emită hotărâri repetitive în materie.
S-a luat în considerare în luarea deciziei situaţia Fondului Proprietatea, ca mecanism de despăgubire, şi cum ar afecta funcţionarea lui? Sigur că în examinarea cauzei-pilot s-a avut în vedere tot ceea ce a constatat Curtea în urma examinării cauzelor anterioare. Fondul Proprietatea a fost invocat adeseori de Guvern în apărarea sa. Numai că în multe cazuri Curtea a constatat nefuncţionalitatea sa. Nu-i mai puţin adevărat însă că informaţii de ultimă oră - trimise de guvern instanţei europene, la care se fac referiri chiar şi în hotărâre - ţin să demonstreze că se încearcă vitalizarea acestui Fond.
Ori, asigurarea funcţionalităţii Fondului Proprietatea poate reprezenta o soluţie de natură să conducă la degrevarea rolului Curţii şi la soluţionarea cererilor persoanelor care au a primi despăgubiri prin acest Fond. O posibilă soluţie la problemele puse de hotărârea-pilot ar putea-o da asigurarea funcţionalităţii Fondului Proprietatea.
"Cel mai mare termen dat în materie"
Sunt 18 luni în care se poate pune la punct acest mecanism de despăgubire. Ce reprezintă acest termen? Este o chestiune de apreciere. Pentru că problema în discuţie este imensă. Problemele puse în situaţiile legate de repararea ce trebuie acordată celor ale căror bunuri au fost trecute în proprietatea statului trebuie soluţionate mai întâi de către statul în cauză, mai exact, de către statul român prin măsuri coerente de ordin legislativ, administrativ şi prin activitatea instanţelor de judecată, în limitele competenţelor acestora. Nu trebuie să considere instanţele asupra acestui fapt.
Cu alte cuvinte, nu e treaba CEDO să rezvolve legislaţia privind despăgubirile. Exact! Este vorba de măsuri foarte complexe. Şi atunci Curtea a apreciat că un termen de şase luni nu e de ajuns. Există, de exemplu, hotărâri-pilot date în alte cazuri la CEDO unde termenul e de şase luni. De ce? Pentru că este vorba de termen pentru luarea de măsuri ca statul respectiv să execute anumite hotărâri judecătoreşti deja existente.
De exemplu, e o situaţie sistemică în Ucraina în care nu sunt respectate hotărârile judecătoreşti. Ori acolo e simplu! Şase luni e timp destul cât să rezolve situaţia. La noi însă e ceva mai complex. Evident, s-a făcut o apreciere de ordin general şi s-a ajuns la concluzia că termenul de 18 luni e de ajuns, termen care de fapt se prelungeşte cu încă trei luni, pentru că el se calculează din momentul definitiv al hotărârii.
Faţă de alte termene date în alte situaţii la CEDO, 18 luni este mult sau puţin? Este cel mai mare termen dat în materie până acum. Dar, repet, aceasta datorită complexităţii problemelor existente.
Hotărârea reprezintă, printre altele, sistarea tuturor cazurilor aflate pe rol, pornind de la cel al Mariei Atanasiu. Da. Însă trebuie observat că sunt situaţii distincte în cazurile Atanasiu şi Poenaru. Bunăoară, în cauza Poenaru reclamaneti i s-a recunoscut dreptul de proprietate de către autorităţile române, dar nu i-au fost plătite despăgubirile corespunzătoare. Iar în cauza Mariei Atanasiu, Curtea a constatat nesoluţionarea cererii reclamantelor de către organele administrative şi, implicit, neacordarea de despăgubiri. Ea s-a adresat autorităţilor competente care nu i-au rezvolvat situaţia.
Instanţele au obligat autoritatea statală să îi rezolve situaţia, dar nu s-a executat această hotărâre judecătorească. Astfel, CEDO a mers puţin prin analogie după aceste cazuri în luarea hotărârii-pilot. Există astfel situaţii în care instanţele naţionale au constatat ilegalitatea trecerii bunului în patrimoniul statului, dar nu au dat despăgubirea. Ori această situaţie este contradictorie această atitudine.
Aşadar decizia nu se aplică strict pe anumite cazuri, ci atrage atenţia întregii funcţionări a legislaţiei privind despăgubirile din România. Da, aşa este.
"Nu vă luaţi după ipoteza excluderii din Consiliul Europei"
S-a vehiculat în urma luării hotărârii-pilot despre ipoteza excluderii României din Consiliul Europei, în cazul în care termenul dat de instanţă nu va fi respectat. Cât de realistă este această ipoteză? Nu, nu vă luaţi după această ipoteză! Să explic. Această Curte este un organism jurisdicţional internaţional, dar ea funcţionează prin voinţa statelor. Ele, statele suverane au admins ca această curte să funcţioneze. Şi-au asumat obligaţia să execute hotărârile pe care ea le pronunţă.
Numai că executarea hotărârilor nu mai ţine de Curte. Supravegherea executării hotărârilor o face Comitetul Miniştrilor, care funcţionează însă pe bază de vot politic. Este foarte adevărat însă că de la 1 iunie 2010 a intrat în vigoare Protocolul 14 care a modificat printre altele şi articolul 46 din Convenţie care se referă tocmai la executarea hotărârilor Curţii.
S-a introdus aici un text potrivit căruia, în măsura în care Comitetul Miniştrilor constată că nu s-a executat o hotărâre pronunţată de Curte, cu o majoritate de două treimi din membri săi, poate sesiza Curtea şi ea să analizeze abia atunci această situaţie. Însă, atenţie! Curtea analizează şi recomandă apoi ce ar putea fi făcut. Apoi tot statele trebuie să ia măsuri. Comitetul Miniştrilor -această hotărâre va ajunge curând pe masa lor -, cel care supraveghează executarea hotărârilor Curţii, va analiza peste 18 luni care sunt măsurile luate eventual de Guvernul Român.
Ce poate "păţi" însă statul român în această situaţie? O să i se atragă atenţia. După împlinirea celor 18 luni, pe de o parte, se poate angaja responsabilitatea politică a statului român în faţa organelor Consiliului Europei. Bunăoară, poate fi vorba de interpelări pe această temă în adunarea parlamentară. De acum vor fi presiuni politice. Dar cel mai important este faptul că însuşi Curtea va aprecia dacă statul român şi-a îndeplinit obligaţia stabilită prin hotărâre de a lua măsuri de ordin general care să conducă la înlăturarea consecinţelor împrejurărilor negative.
UN POSIBIL "BLOCAJ" LA CEDO
"Curtea a fost obligată să emită hotărâri cam jenante"
Dacă nu se vor face aceste schimbări legislative, este posibil să ne trezim, peste 18 luni, în situaţia în care practic se revine cu aceste dosare de unde s-a plecat? Asta în măsura în care nu s-a întâmplat nimic după 18 luni. După acest termen, ce poate face CEDO decât să aplice jurisprudenţa care s-a creat deja în materie?
Ar fi astfel un demers inutil. Sigur că da. Şi practic va fi un blocaj. Pentru că sunt peste 1500 de dosare cu acelaşi obiect. Şi nu e chiar uşor să fie examinate. Totuşi, am observat că, în ultima vreme, Curtea a fost obligată să emită hotărâri cam jenante. Pur şi simplu aplica exact aceleaşi hotărâri deja luate de instanţe interne. Singurele schimbări aduse ca la CEDO să se stabilească doar sumele care vor fi acordate drept despăgubire.
Şi atunci am zis (sigur, într-o măsură discutabilă): "Curtea a ajuns un agent imobiliar de lux al guvernului României". Ori, hotărârea-pilot, o creaţie a practicii instanţei europene încă din anul 2004, într-o cauză poloneză, are menirea să pună, în mod solemn, statul în faţa responsabilităţilor care îi revin ca urmare a ratificării dispoziţiilor Convenţiei.
În sensul că am observat că problema pusă de această cauză individulă duce de fapt la probleme sistemice, care se datorează faptului că legislaţia este aşa cum este şi este cazul să se pună ordine în acest proces.
A existat în istoria CEDO vreo altă hotărâre similară, în legătură cu alte state, sau este cazul României unul unic? Cauza Borniowksi contra Poloniei pune o problemă similară, numai că în acea cauză este vorba de nerespectarea unor obligaţii de plată a unor despăgubiri asumate de stat. Este o cu totul altă situaţie, însă. Pe scurt: când s-a trasat frontiera după Cel de-al Doilea Război Mondial, între Lituania, Polonia, Belorusia şi URSS, teritoriul polonez de dincolo de Bug a trecut la Lituania şi la URSS.
Au fost astfel peste un milion şi ceva de persoane deplasate, polonezi care au lăsat toate bunurile, terenurile, imobilele şi s-au stabilit în Polonia. Statul polonez şi-a asumat obligaţia de a despăgubi aceste persoane. A tot despăgubit, dar au rămas vreo 70.000 de persoane pe care nu le-a mai putut despăgubi. Dar obligaţia era deja asumată.
Persoanele s-au adresat Curţii, aceasta a constatat că e o problemă sistemică, a făcut o hotărâre-pilot. Nu a rezolvat problema despăgubirilor, lăsând-o în suspensie. Curtea a purtat tratative cu guvernul polonez, acesta şi-a asumat obligaţia de a oferi despăgubiri parţiale, ceea ce Curtea a considerat că reprezintă o reparaţie corespunzătoare.