Angela avea momente, puține ce-i drept, când pronunța soluții într-un dosar de pe urma căruia nu obținuse niciun beneficiu. Că se întâmplase să ceară bani în timpul măsurilor preventive era una, dar asta nu însemna că obligatoriu va avea aceleași pretenții și pentru fondul cauzei.

N-avea tarife mari, aplica principiul chinezesc: mai bine mai multe dosare cu mai puțini bani, decât să se lăcomească și să aibă probleme.

Nu va uita niciodată prima șpagă pe care o luase ca judecător. Era pe vremea când în complet intrau câte doi. Scăpaseră de pușcărie un mare afacerist din domeniul agricol, iar colegul de complet al Angelei îi adusese un plic.

- Ia! Ăștia sunt ai tăi.

- Ce-i înăuntru? A întrebat nedumerită.

- Răsplata pentru că ai fost fată bună.

Angela a deschis plicul și a înțepenit – înăuntru erau cinci bancnote de 100 de dolari.

- De la cine sunt banii ăștia ? Nu pot să-i primesc.

- Sunt de la mine, stai liniștită. Nu e nicio primejdie.

- Dacă sunt marcați și mă arestează cineva?

- Fii pe pace, m-am asigurat.

Angela învăța repede, iar la următoarele plicuri dispăruse orice tremur sau remușcare.

- Cât îi cerem lu’ ăsta? Fii atent ce prejudiciu rețin ăștia : trei milioane de euro. Trebuie să fie plicul gros că altfel ne ia de proști.

- 10.000 de căciulă e bine? A întrebat-o colegul.

- De ce 10.000?

- De euro!

- N-ai înțeles. De ce să-i cerem numai 10.000 pentru câte fapte are?

- Eu zic să nu sărim calul. Nu prea îl știu pe avocatul lui și nu-mi dau seama cum o să reacționeze.

- Ia trimite-o pe Laura să se intereseze.

 Laura era grefiera de ședință și, totodată, cea care pescuia victimele. Avea și ea partea ei pe care o primea de la cei doi judecători, plus o alta, de la inculpatul căruia îi dădea o mână de ajutor. Tot Laura era și cea care hotăra pe cine anume să abordeze, își alegea avocații cu care colabora și fixa termene limită până la care să se plătească sumele de bani pe care completul de judeca le cerea.

- Cum adică n-ai? Așa ne-a fost vorba? Păi eu m-am dat de ceasul morții să pice dosarul la noi, iar tu acum îmi spui că n-ai bani?

- Laura, crede-mă. M-a păcălit clientul și pe mine. Nu mi-a dat un leu, iar acum nu-mi mai răspunde la telefon.

- Ești un avocat de doi bani, îi striga Laura. Tu știi câți de-ai tăi mă roagă să-i bag pe filieră? De fapt, ce spun eu că mă roagă, ar plăti mulți bani pentru asta.

- Uite, dacă vrei, îți dau de la mine, numai să nu mă scoți.

- Nu știu cum faci, dar domnii judecători își vor banii. Măcar partea lor, cu mine te compensezi mai târziu.

- În regulă. Lasă-mă până deseară și ți-i aduc.

Cam așa se purtau discuțiile dintre grefiera Laura și cei care intermediau șpăgile (de cele mai multe ori, avocați).

Deși toată afacerea era bine mascată, destui doritori se învârteau în jurul acestei lumi în care își doreau cu disperare să între. Atitudinea celor doi judecători era în afară de orice reproș, la prima vedere. Banii intrau în posesia lor prin intermediul Laurei, dar această operațiune se desfășura întotdeauna în locuri ferite și temeinic studiate.

Dacă judecătorul bărbat era extrem de reținut în a cheltui, Angela îi risipea pe toate nimicurile și n-avea un leu pus deoparte.

- Angela, o dojenea colegul ei, ăștia ca noi trebuie să aibă grijă să-și asigure bătrânețile. Că vorba aia, nu se știu ce și cum și când. Fii și tu mai cumpătată și nu mai cheltui atâta.

- Auzi, eu îți spun ție ce să faci cu banii?

Nu numai că nu punea nimic deoparte, dar Angela își cumpăra doar lucruri scumpe, etalându-și zi de zi ținutele, spre invidia colegelor care trăiau doar din salariu.

- Vai, ce blană frumoasă ai! E naturală? A întrebat-o într-o zi o judecătoare.

- Bineînțeles, dragă, crezi că port plastice? Știi cât m-a costat?

 - Mi-e și frică să întreb.

- 7.000, dar era redusă de la 11.000. Mi-a adus-o un tip care le fură din Anglia.

- Enorm de mult Angela, n-am atâția bani. Trebuie să plătesc rata la bancă, școala copiilor. Voiam să-ți zic doar că e frumoasă.

- Mulțumesc. Dar te-ai prins că vorbeam de 7.000 de euro nu de lei?

Poate vă întrebați cum își alegea Angela victimele. Dacă vă gândiți că în funcție de potența financiară, vă înșelați. În general, oamenii cu bani sunt zgârciți. Angela avea o metodă infailibilă. Cu ani în urmă, cunoscuse o femeie care vedea lucrurile dinainte să se întâmple. Un fel de clarvăzătoare, sau un oracol. O dată pe săptămână, Angela întocmea o listă cu dosarele și oamenii care îi păreau interesanți și se ducea cu ea la tanti Doina. Așa o chema pe femeia care filtra infractorii și o avertiza pe judecătoare de pericolele ce se puteau întâmpla. O dată nu dăduse greș.

- Ce zici de ăsta, Doina? Delapidare – 15 milioane. E arestat de trei luni.

- Nu-mi place, Angela. Îmi apare ceva cu negru. Te văd cu ceva la mână, încă nu mi-e clar. Apropo, țiganul ăla de săptămâna trecută a plătit?

- Încă nu. A zis să-l mai lăsăm până la sfârșitul lunii.

- Nu-i mai vezi. E deja fugit în Spania. Ți-am zis să-i ceri înainte.

În vremea asta, un fost coleg de-al Angelei, ajuns între timp procuror, visa să își înfigă ghearele în niște magistrați corupți. Cu sprijinul activ al serviciului de informații, primise date că se petrec lucruri necurate într-o anumită instanță, iar inculpații își cumpără libertatea pe bani grei.

Procurorul își dorea un flagrant și trei săptămâni echipele operative au muncit să pună la cale un scenariu. Un avocat agățat într-un dosar de trafic de influență a consimțit să îi ademenească pe cei doi judecători. Chiar și Laura, grefiera cea descurcăreață devenise colaboratoare, speriată de amenințarea cu pușcăria – ori tu, ori ei. Ca un om integru ce era, evident că a ales să colaboreze la prinderea corupților.

- Doamna jude, avem mâine pe listă pe unul Istodorescu. E arestat doar de două săptămâni, dar e disperat. Cică dă 50.000.

- E sigur, Laura?

- Ca întotdeauna.

- Mai zi-mi o dată cum îl cheamă.

- Istodorescu Marius. Poziția șapte pe listă.

- A stat cam puțin. O să fie greu să-l conving pe colegul. Știi că nu-i plac soluțiile care sar în ochi.

A doua zi întreaga operațiune era pregătită. Se scriseseră deja comunicatele de presă, ca să nu se mai piardă timpul după flagrant. Grefiera Laura avea cei 50.000 de euro marcați și aștepta un semn:

- Doamna jude, ne vedem tot acolo ca ultima dată?

- Despre ce vorbești? Unde să ne vedem și pentru ce?

- Cum pentru ce? Să vă dau banii cum am vorbit. Îi am pe toți. 50.000 de euro de la inculpatul Istorescu.

- Femeie tâmpită, ce-ai făcut? Iei bani de la infractori?

Grefiera înlemnise și stătea nemișcată ca lumânarea la nuntă. La asta nu se așteptase. Cineva o avertizase pe Angela.

- Doamna jude, dar nu așa facem mereu?

- Dacă nu încetezi, sun la 112. Ori vrei să-mi faci vreo chestie să mă bagi în rahat?

Doina avusese dreptate – cu o seară înainte se trezise cu ea la ușă: ferește-te măine să pui mână pe bani că e de rău. Ai grijă la o persoană foarte apropiată.

Au trecut mai bine de cinci ani de la acel flagrant eșuat. Angela era bine mersi, viața mergea înainte. Laura, grefiera de ședință fusese înlocuită cu un bărbat. Nu se mai luau șpăgi, corupția fusese pusă în cui. Într-o zi, clarvăzătoarea Doina a fost luată pe sus de mascați și dusă la sediul unui parchet pentru înșelăciune, evaziune fiscală și alte nebunii. Urma să înfunde ani grei de pușcărie dacă nu făcea ceva, rapid.

- Nu vreți să denunț niște judecători corupți ?

- Te ascult, i-a răspuns procurorul.

- Am înregistrări, nume, liste. Ce-mi dați la schimb?

Prețul a fost unul pe măsură – libertatea ei contra libertății Angelei.