Două precizări vreau să fac încă de la început: am fost unul dintre cei care, alături de Lucian Avramescu, Tiberiu Lazăr, sau nea Florică  şi alţi câţiva confraţi, unii dintre ei dispăruţi din păcate, am luptat cu arma în mână pentru libertatea cuvântului, în decembrie 1989.

În timp ce mulţi susţinători ai democraţiei de astăzi, se aflau pe sub paturi, mulţi dintre ei în capul listei la şedinţele de partid în care erau înfieraţi jurnaliştii Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă, băgaţi la puşcărie pentru că scoseseră un ziar împotriva lui Ceauşescu, eu şi cu cei câţiva care rămăseserăm în redacţia pustiită de frică şi gloanţele care se trăgeau pe afară, am scris primul ziar liber al Revoluţiei Române.

În al doilea rând, nu am fost, nu sunt şi nici nu voi fi niciodată nici colaborator, nici ofiţer, nici acoperit, nici descoperit al niciunui serviciu român sau străin de informaţii.

Asta nu înseamnă că nu-mi iubesc cu patimă ţara.

De aceea susţin că am calitatea morală să vorbesc despre libertatea cuvântului şi despre cenzurarea celor care îşi exprimă liber opiniile.

În puţinii ani de presă pe care i-am apucat pe vremea lui Ceauşescu, am cunoscut ceea ce înseamnă cenzura. Am simţit pe pielea mea ce înseamnă să ştii că un lucru este adevărat, dar că nu-l poţi spune publicului. Că pentru a-ţi cumpăra o amărâtă de maşină de scris pentru acasă, trebuia să dai nu ştiu câte probe de scris şi să duci şapte mii de hârtii la secţia de miliţie de care aparţineai. Că existau subiecte despre care nu era voie să vorbeşti. Cum ar fi despre calitatea serviciilor, spre exemplu. Iar când un taximetrist sau un ospătar îşi băteau joc de tine, trebuia, tu, ziarist, să taci şi să înghiţi, la fel ca şi ceilalţi oameni, pentru că nu aveai unde publica. Am trăit şi vremea când numărul cuvintelor din Limba Română se împuţinaseră, pentru că multe dintre ele, care puteau deranja conducătorii, nu puteau fi folosite în texte. Ceauşescu se credea veşnic tânăr, aşa că nu putea exista nicăieri cuvântul „bătrân”. Chiar şi „Mircea cel Bătrân” devenise „Mircea cel Mare”. Ca să nu mai vorbim despre cuvinte la care nici nu te puteai gândi să le foloseşti: mâncare, coadă, aglomeraţie, alimente, căldură, hârtie igienică, pixuri.

În decembrie ’89, alături de cei câţiva colegi pe care i-am pomenit şi de fotoreporterii Vali Tanasoff şi Mihai Cucu, am refuzat să scriem materiale despre adunările unde oamenii muncii „înfierau” Revoluţia care începuse la Timişoara. Apoi am schimbat ziarul, fără să cerem voie nimănui. Apoi l-am apărat cu arma în mână, pentru că în jurul Casei Scânteii era o canonadă de nedescris noapte de noapte, redactând textele întinşi pe burtă, la lumina brichetelor, cu maşinile de scris aşezate pe podea.

Un an şi ceva, chiar la începuturile mele de jurnalist profesionist, Ion Cristoiu mi-a fost şef direct. Răspundea de secţia noastră de anchete şi reportaj. Pentru că în ciuda cenzurii, reuşeam să mai strecurăm câte o anchetă. Inventasem chiar şi un nou gen jurnalistic: reportajul literar. Adică băteam câmpii cu mai mult sau mai puţină graţie, pentru a nu scrie ceea ce eram puşi: că este bine să se demoleze satele româneşti, de pildă. Şi atunci făceam un reportaj literar despre câmpurile din jurul satului. Restul de sete de libertate ne-o vărsam în cărţi şi în Cenaclul Flacăra. Eu sunt din „generaţia în blugi”.

La 30 de ani de scris întinşi pe burtă,  cu maşinile de dactilografiat pe podea, ca să nu fim împuşcaţi de afară, după 30 de ani de apărat ziarul cu arma în mână, după 30 de ani de la devastarea redacţiei „România liberă” de către minerii conduşi de securistul Cămărăşescu, pe motiv că nu le plăcea ce scriu jurnaliştii de acolo, deşi redacţia era condusă de Petre Mihai Băcanu care făcuse puşcărie pentru că avusese curajul să scoată un ziar împotriva lui Ceauşescu, cenzura îşi arată din nou colţii. Nu mai ai voie. Sau, mai corect spus, ai voie numai ce cred unii pe care nu ştiu cine i-a dotat cu adevărul absolut, pe care dacă îl încalci, gata, nu mai ai voie. Dacă adevărul în care crezi tu este altul decât al lor, te taie de pe canalele de comunicare. Exact cum se întâmpla pe vremea comuniştilor, când în câte un ziar mai apărea câte un material care nu convenea conducerii superioare. Era retras tirajul şi jurnalistul sancţionat.

În Franţa, publicaţia „Charlie Hebdo” nu este cea mai iubită. Mulţi dintre francezi o consideră comunistă. Nici temele caricaturilor nu sunt de cele mai multe ori pe placul multora dintre francezi. Dar atunci când s-a comis un atentat împotriva redacţiei, când au fost împuşcaţi jurnalişti pentru că îşi exprimaseră punctul de vedere, societatea franceză s-a mobilizat. Şi au fost demonstraţii furioase, nu pentru a apăra „Charlie Hebdo”, ci idee de libertate a cuvântului. Dreptul de a te exprima liber.

Ion Cristoiu a fost cenzurat pentru că a permis pe canalul său de media unui jurnalist să-şi exprime părerea despre pandemie. Părere care nu este în concordanţă cu orchestra care cântă prohodul omenirii, dacă nu se vaccinează. Şi a fost suspendat. Deocamdată, 7 zile. Cu avertismentul că dacă se mai repetă, va fi suspendat definitiv. Am mai văzut asta pe vremea comuniştilor. Codul Muncii nu permitea să fii dat din prima afară dacă erai incomod. Aşa că sancţiunile începeau gradual, cu un avertisment, apoi cu o tăiere din salariu, după care venea concedierea şi „trimiterea la munca de jos”. Aşa s-a întâmplat acum cu suspendarea lui Ion Cristoiu. Au luat-o treptat cu sancţiunile. Rezultatul este uşor de prevăzut: ori se aliniază şi atunci poate continua, ori nu se aliniază şi va fi cenzurat de tot.

Vă mai rog, stimaţi cititori, să remarcaţi din cine este format corul care îl acuză pe Ion Cristoiu. Nişte nimeni profesional, oameni fără nicio performanţă jurnalistică notabilă în viaţa lor, oameni care şi-au falsificat biografia susţinând că au studii, deşi ei n-au trecut pe la şcoală. O gaşcă de nimeni care se unesc la semnalul stăpânului şi împroaşcă invective. Nu am nicio îndoială că şi pe mine mă vor lua în colimator, după aceste rânduri de susţinere, nu neapărat a lui Ion Cristoiu, ci a libertăţii de exprimare, pentru care am luptat cu arma în mână.

Să nu creadă cumva că, dacă nu m-am speriat de Ceauşescu şi de gloanţele de la Casa Scânteii, mă sperii de câţiva pechinezi care nici măcar figurile nu au curajul să şi le pună pe reţelele de socializare.

De aceea, spun cu tărie, cu convingere, cu îndârjire dacă este nevoie: „Je suis Ion Cristoiu”!