Editura Evenimentul si Capital

Iuliu Maniu despre ruși în ședința Consiliului de miniștri din 15- 16 septembrie 1944: Să-i iubim, pentru că ne violează femeile?! Gândul lui Cristoiu

Autor: | | 27 Comentarii | 11835 Vizualizari

Pe 28 decembrie 2018, pe pagina de Facebook a Ambasadei Federației Ruse la București a fost postat un text care pune la îndoială adevărul istoric potrivit căruia, ajunsă pe teritoriul românesc, Armata Roșie s-a dedat la grave abuzuri împotriva populației civile.

În ediția de vineri, 4 ianuarie 2019, a cristoiublog.ro, am găsit de cuviință să reacționez la aserțiunile din text apelînd la un document istoric prin care se dovedea că însuși Stalin le contrazisese în 1946. A fost din partea mea un gest polemic nu numai cu intervenția Ambasadei dar și cu felul în care opinia publică, de la noi, prin reprezentanții săi, a reacționat la provocarea din Kiseleff.

Textul a stîrnit indignare în rîndurile românilor. Exploatînd această stare de spirit politrucii din partide s-au grăbit să dea publicității luări de poziție clișeu tipice rusofobiei cultivate în postdecembrism de forțe diverse. De la nostalgicii ceaușiști pînă la cățelușii Marilor Puteri Occidentale interesate în continuarea Războiului Rece și după încheierea acestuia. A lipsit în toate luările de poziție publice față de această postare privirea rece, lucidă, față de un fapt al realității. Cum eu nu sufăr de sindromul rusofobiei, voi încerca să privesc gestul Ambasadei Ruse la București cu detașarea cerută de postura mea de Istoric al clipei.

Orice încercare a mea de a găsi gestului o explicație rațională a fost sortită eșecului. Doar o trimitere la un consum excesiv de vodcă ar putea explica acest nitam-nisam al unei ambasade despre care se presupune că e condusă de diplomați și nu de zurlii ai Facebookului.

Să luăm de exemplu pretextul invocat de conducerea ambasadei pentru inițiativa unei astfel de postări. Intervenția se vrea o reacție la apariția unor articole prin care „ostilii critici anti-sovietici și anti-ruși încearcă insistent să-i convingă pe oameni că Armata Roșie era o adunătură de tîlhari și violatori care nu știau de nicio milă față de populația civilă”. Mă număr printre cei care urmăresc atent presa noastră. N-am întîlnit în ultima vreme semnele cît de cît ale unei campanii de presă dedicate comportamentului Armatei Roșii la intrarea în România. E drept, în primii ani postdecembriști, în România au apărut o serie de cărți și articole despre abuzurile soldaților sovietici ajunși pe teritoriul românesc, primul teritoriu capitalist pe care a intrat Armata Roșie. La vremea respectivă au apărut studii de istorie solide, întemeiate pe documente, dar și articole superficiale, supuse senzaționalismului ieftin. Dar chiar și în aceste condiții n-a fost vorba de o campanie. A fost vorba mai degrabă de reacția firească la realitatea din anii Ceaușescu, marcați de o cenzură severă cînd era vorba de abordarea relațiilor româno-ruse. De atunci, tema abuzurilor comise de Armata Roșie pe teritoriul românesc n-a mai fost abordată în presă. Dezvăluirile din primii ani postdecembriști au fost suficiente pentru a face din aceste abuzuri o axiomă a istoriografiei noastre. Ce i-a apucat pe cei de la Ambasada Federație Ruse să reacționeze violent la ceva care n-a existat? Gestul ar putea fi definit la noi drept a te lega la cap fără să te doară.

În replică la campania (inexistentă din presă) textul invocă poziția deosebit de severă a conducerii sovietice de atunci față de abuzurile comise de militarii ruși în țările în care intrase Armata Roșie în drumul ei spre Vest. Nimeni (dintre cercetătorii serioși și nu dintre facebookiști) n-a susținut că ar fi fost vorba de un ordin dat de Stalin. Poziția conducerii sovietice față de comportamentul militarilor ruși e recunoscută de toți istoricii serioși care s-au ocupat de abuzurile soldaților sovietici în țările ocupate. Ordinul dat de Stalin, prin care se ordonau pedepse deosebit de severe, inclusiv cea cu moartea, pentru abuzurile comise de militarii sovietici, nu-și aveau temeiul într-un posibil umanism al Conducătorului URSS, ci într-o politică pragmatică, dictată de realități. Armata Roșie se afla, în înaintarea sa spre Berlin, în concurență mai mult sau mai puțin secretă cu armatele aliate. Stalin a constatat că înaintarea Armatei Roșii era încetinită de o rezistență îndîrjită a populației civile din Germania, născute tocmai din abuzurile militarilor ruși. Aceste abuzuri se explicau și prin ceea ce Alexander Werth numea în capodopera sa Russia at War. 1941-1945, apărută în 1964, campania de Propagare a urii față de nemți declanșată prin tulburătorul articol al lui Ilya Ehrenburg în 24 iulie 1942 Ucide-l pe neamț!

Din aceleași motive ca și în Germania, dar și pentru că militarii sovietici intrau întîia oară în viața lor pe teritoriul unei țări capitaliste cum era România, s-au comis multe abuzuri împotriva populației civile. E surprinzător că textul postat de Ambasada Rusie la București n-a primit nici o replică din partea istoricilor noștri, polemica rămînînd exclusiv la cheremul politrucilor români și a semidocților din presa militantă.

Ca istoric, am studiat și am scris despre abuzurile comise de Armata Roșie pe teritoriul României. În replică la afirmațiile aiuritoare ale ambasadei din Kiseleff, reproduc în cele ce urmează fragmente semnificative din amplul meu studiu Colonizarea rusească a Românieipublicat în volumul Un pesimist la sfîrșit de mileniu, editura Evenimentul românesc, 1999.

„Indiscutabil, nu poți pretinde unei armate de ocupație să-și trimită locotenenții pe străzi ca să dea garoafe domnișoarelor întîlnite în cale. Soldatul războinic e același oriunde și oricînd. Stătut ca bărbat, umblă cu limba scoasă după femei. Le găsește, fie sub formă de prostituate, fie sub formă de femei violate. Supus privațiunilor de tot felul, e de așteptat ca să ia tot ce întîlnește în cale fără plată, considerînd că ocupații trebuie să-i dea pe gratis. Să adăugăm acestei condiții etern umane și ura față de cei învinși, pînă mai ieri ei înșiși cuceritori, pentru a găsi circumstanțe atenuante abuzurilor comise de rușii ajunși ajunși pe teritoriul românesc. Însemnările martorilor oculari, ajunse pînă la noi sub forma memoriilor, jurnalelor, trădează însă un comportament sărit peste aceste reguli. Potrivit notațiilor din Jurnalul lui Mihail Sebastian (un scriitor care, indiscutabil, a așteptat din răsputeri Eliberarea, date fiind umilințele îndurate sub nemți ca evreu), rușii au boala ceasurilor. Violarea femeilor pare explicabilă. Atît prin abstinența de fond, cît și prin deosebirile dintre cochetele românce și tovarășele lăsate acasă. Mania ceasurilor mărturisește însă un infantilism straniu, de ditamai bărbați fascinați de jucăria cu ticăit și limbă mișcătoare:

«Vineri, 1 septembrie [1944] Nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruși care violează femei (Dina Cocea povestea ieri). Soldați care opresc mașini în stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate. Azi după-masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e jucăria care le place mai mult.)»

După ceas, pe scara fascinației vine automobilul:

«Am văzut azi-dimineață o tanchetă sovietică fugărind o mașină particulară pe care voia s-o confiște. Incidentele de stradă continuă. Trecători bruscați, ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus.»

Boala mașinilor cochete, care merg singure, fără a fi împinse ca și tancurile, ca și camioanele Molotov, dar în plus au avantajul de a fi drăguțe, e sesizată și de generalul Constantin Sănătescu în Jurnalulsău:

«31 august 1944. Sosesc trupe ruse din ce în ce mai multe în jurul Capitalei. Avem mari nemulțumiri, întrucît bande de soldați ruși jefuiesc și mai ales confiscă toate automobilele, fără vreun control.»

Un alt prim-ministru postbelic, Nicolae Rădescu, notează și el într-un soi de jurnal (Începutul ocupației, scris la Lisabona în 1947 și publicat în revista „Memoria”, nr. 6 din 1992):

„În timpul perioadei extrem de dificile în care am fost șef al guvernului, perioadă care a durat trei luni, trupele sovietice s-au dedat jafului și ucideau oameni la întîmplare. În fiecare dimineață eram obișnuit să primesc rapoarte despre jafurile și asasinatele din timpul celor 24 de ore precedente. Nici membrii sovietici ai Comisiei de Control aliate, nici reprezentanții diplomației sovietice n-au luat în considerare numeroasele mele plîngeri; departe de a lua măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele sovietice, aceleași autorități ruse cereau ca ministrul de interne să ordone execuția oricărui român care îndrăznea să se apere cînd era atacat de soldații ruși”.

Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii!

Abuzurile așa-zișilor eliberatori e dezvăluit în toate memoriile martorilor oculari. Paginile dedicate invaziei rusești în amintirile lui C. Rădulescu-Motru, tipărite în 1997 sub titlul Revizuiri și adăugiri, nu mai au nevoie de comentarii:

„Sîmbătă. 9 septembrie 1944. Butoești. Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii! Au ajuns coloanele lor de căruțe la Arginești, cătunul vecin dinspre răsărit. Nici o clipă de pierdut! Toți sătenii fug cu vite, copii și lucrurile ce mai au prin casă, spre pădure. Sunt sfătuit să fug și eu cît de în grabă, fiindcă rușii pe unde trec trag spre conace și întreabă de boieri, de la care vor bani, ceas, haine și dacă nu au cît vor, lovesc. Plec spre vii în deal. Cu mare greutate din cauza piciorului drept, la care am avut accidentul.

După o oră de mers, mă opresc la chioșcul viii, de unde pot să văd în lungul șoselei naționale pînă la o mare distanță. Aci se transportă de servitorii din curte cîteva haine, pleduri pentru a ne acoperi noaptea, radio, de care sunt foarte amatori rușii și alte obiecte. Pînă la orele 12 însă nici o căruță de ruși. Nevastă-mea, care rămăsese la conac pentru a lua ultimile dispoziții, vine și mă ia înapoi. Dar de abia sosesc din nou la conac, că un rus călare intră în curte. «Da-te cai!» Să dăm cai. Caii fuseseră trimiși la pădure pentru păscut de către nepotul meu, căpitanul Sobineschi, care era și proprietarul lor. Nu puteam explica rusului nimic, fiindcă el nu știa o boabă din altă limbă, decît a lui.

A plecat rusul mai departe călare spre pădure în căutarea cailor, după ce i-a căutat prin toată curtea. După-amiază încep căruțele. Unde ajung și văd cai, îi ia și îi înhamă. Tot ce întîlnesc în apropierea șoselei de ale mîncării: paseri, viței, porci, împușcă și ia cu ei. Căci armata nu are bucătărie de campanie, unde să mănînce soldații. Fiecare căruță este pe cont propriu. Se alimentează din ceea ce fură. ”

11 septembrie 1944. București. Un spectacol dezgustător îl oferă presa. Cu cîți am vorbit, toți mi-au scos în relief dezinvoltura cu care, de la o zi la alta, gazetarii noștri și-au schimbat adresa propagandei lor. Ieri cu germanii, astăzi cu rușii. Dar, în același timp, toți mă asigură că entuziasmul le-a scăzut mult. Din întreaga țară vin știri că germanii au început să fie regretați. Mai ales de țărani.

14 septembrie 1944. București. Cu toate că aseară a fost semnat armistițiul, nimeni nu îndrăznește să se opună samavolniciei rusești. În satul meu, Butoești, aflu din scrisoare că au fost jefuite: casa preotului Belbița, care a fost și bătut crunt; casa verișoarei mele, Jeni Oromolu și a Marietei Dăbuleanu, precum și toate casele mai arătoase de pe marginea șoselei naționale. A fost un fel de prădăciune organizată.

În București, de la cine mă întîlnesc aflu același lucru. Peste tot gospodăriile mai înstărite au fost prădate și devastate.

Jeni Oromolu, în vîrstă de peste șaptezeci de ani, a scăpat de urgie fugind cu picioarele goale în porumbiștele din apropiere. După fuga sa, i s-au devastat pivnițele și toată gospodăria.

Toate acestea pînă la semnarea armistițiului. Ce va fi după?

15 septembrie 1944. București. În vreme ce jaful se întinde în toată țara, gazetele noastre au coloanele pline de laude la adresa Moscovei și de critici la adresa Germaniei. N-aude, n-a vede. Cînd citești o gazetă din București și nu cunoști trista realitate, ai crede că nu este popor mai fericit ca poporul românesc”.

Generalul Cortland V.R. Schuyler, reprezentantul Americii în Comisia Aliată de Control, notează în Jurnalul său:

„Marți, 12 iunie 1945

Se raportează din ce în ce mai multe jafuri, violuri și diverse acte de vandalism comise de ofițeri și soldați ruși peste tot în țară și îndeosebi în provincie. În majoritatea cazurilor, aceste acte de violență sunt comise de dezertori ruși care, atunci cînd sunt prinși, sunt sever pedepsiți de către ruși. Totuși, există dovezi că trupele rusești continuă să facă abuz de putere și de fapt terorizează populația. Acum cîteva zile, la Iași, un ofițer inferior rus a sărit în spatele unui camion în care se găseau opt sau zece mecanici români și a cerut să fie plimbat prin oraș. Rusul era vizibil beat. Șoferul camionului s-a supus cererii, dar, după ce au trecut pe lîngă cîteva blocuri, rusul și-a scos arma și a împușcat șase mecanici, fără a fi fost provocat cîtuși de puțin. Ofițerul a fost arestat și predat autorităților militare rusești care, se înțelege, îi vor aplica o pedeapsă severă. Totuși, însuși acest act a băgat groaza în inimile tuturor locuitorilor din acea zonă a țării.

Mai multe persoane care dețineau case de țară sau în apropierea șoselelor principale au descoperit că este foarte periculos să petreacă o noapte acolo. Aproape în fiecare zi aceste case și ferme sunt călcate de grupuri formate din doi-trei soldați sau ofițeri ruși care cer vin, mîncare și adeseori femei. În general, românii nu prea opun rezistență și fac tot posibilul să satisfacă pretențiile rușilor.”

În 30 iulie 1945, autorul relatează un incident căruia îi căzuseră victime reprezentantul portughez în România și soția acestuia:

„Aflînd că reprezentantul portughez și soția sa, dl și dna Rochetta, se află la Predeal, i-am invitat să luăm împreună cina duminică seara, la vila mea din Predeal. Au venit, dar dna Rochetta era foarte nervoasă din cauza unui incident în care fuseseră implicați în urmă cu două nopți. Joi, pe la miezul nopții, o bandă de cinci ruși beți le-au spart vila, i-au pus la zid pe dl și dna Rochetta împreună cu oaspetele lor român, i-au amenințat cu baioneta și cu o pușcă încărcată, în timp ce alți membri ai bandei au urcat la etaj, au violat-o pe camerista româncă a dnei Rochetta, au tras focuri în aer, au distrus ușile, au furat bijuterii și ceasuri, și în general au făcut prăpăd în casă. Se pare că numai printr-o minune a scăpat și dna Rochetta de viol. ”

Reuben H. Markham, corespondentul la București al lui Christian Science Monitor în volumul apărut în 1949, România sub jugul sovietic, e și el necruțător:

„Nici nu vreau să mă gîndesc la cîte femei au fost violate, dar numărul lor a fost, în orice caz, foarte mare. Dacă erai femeie, puteai fi violată în casă, pe trotuar, sau tîrîtă cu forța în cîte un magazin. Au fost violate femei aparținînd unor familii respectabile, unde rușii erau primiți ca oaspeți, ori chiar din familii comuniste. Timp de 12 luni, prin toate satele și orașele prin care treceau soldații sovieticii, românii vegheau zi și noapte ca să-și ascundă femeile, atunci cînd rușii se apropiau sau, pur și simplu, cînd auzeau vreo bătaie în ușă. Femeile se ascundeau adesea în lanuri de porumb sau în păduri. Uneori, violurile erau urmate de împușcături. România nu mai văzuse, de mai bine de un secol, o astfel de revărsare de sălbăticie (…)

Mai apoi, motivația jafului s-a schimbat oarecum. La vreo opt luni după ce rușii au intrat în București, războiul din Europa s-a sfîrșit și, drept urmare, mulți soldați sovietici au început să traverseze România spre Est, luînd drum spre casă. Acei nomazi nu s-au mai mulțumit cu simple furturi; au trecut la jafuri în toată legea. Voiau să pună mîna pe cîte ceva, pentru a lua cu ei acasă, de pildă, covoare, bijuterii, îmbrăcăminte fină, bani; în consecință, pe unde treceau, jafurile se țineau lanț. (…)

În timpul acestei lungi perioade de teroare și sălbăticie, tîlharii ruși erau deasupra legii. Nici un român nu se putea apăra efectiv. Dacă cineva opunea rezistență cînd era atacat în tren, pe stradă sau în propria lui casă, risca să fie imediat împușcat. Dacă locuitorii unui sat se apărau de incursiunile soldaților ruși, ei erau arestați și acuzați de răzvrătire împotriva Uniunii Sovietice. (…)

Armata Roșie obliga, așadar, România să rămînă complet lipsită de apăare, în timp ce soldații ei o devastau. Cu toate acestea, cînd eu, în calitate de jurnalist, m-am referit la «armata de ocupație», ministrul român cu propaganda m-a admonestat sever, pentru că nu m-am exprimat despre soldații ruși cu termenul de «eliberatori». Toate cele de mai sus se referă la jafuri ale indivizilor asupra indivizilor și nu la ceea ce statul sovietic și-a însușit din România”.

Andreea Balan a facut vlog in spital! VIDEO incredibil: Vreau morfina, ca MOR! Ti se RUPE sufletul...

Pagina 1 din 2





Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI