În urma vizitei la București din 24 – 26 ianuarie 1997, Michel Rocard, fost premier socialist al Franței, șef al Comisiei de Dezvoltare și Cooperare din Parlamentul European, a publicat în revista Esprit un Raport pe care îl putem intitula “Ce era România în ianuarie 1997 și ce aștepta Occidentul de la România după instalarea Administrației Constantinescu?”
Premisa Raportului era formulată astfel: “Odată cu alegerea lui Emil Constantinescu la Președinția Republicii române, procesul democratic ajunge, pentru prima dată de la 1989 și, totodată, de la Al Doilea Război Mondial, să se instaureze în România.
Este sfârșitul excepției românești: această țară era singura din Est unde vechii comuniști nu au părăsit niciodată puterea de la revoluțiile anului 1989.
Un nou destin, așadar, după patruzeci și cinci de ani de comunism și… șapte de tranziție neocomunistă”. Verdictul asupra regimului Iliescu nu venea de la vreun capitalist al Dreptei “imperialiste”, ci de la un prim-secretar al Partidului Socialist Francez. El exprima o realitate istorică negată de propaganda revoluționară de partid și de stat a regimului Iliescu, dar care este consemnată de Istoriografia română și străină cu o concluzie comună.
Recomandarea lui Rocard pentru liderii occidentali era ca aceștia să dea dovadă „de o mare simpatie pentru oamenii din fruntea noilor state democratice din Europa Centrală și Orientală, precum Emil Constantinescu și Victor Ciorbea, primul său ministru: sunt blestemați atunci când acționează; sunt blestemați atunci când nu fac nimic”.
Pe de altă parte, în plan intern, era esențial pentru România democratică să mențină coeziunea coaliției CDR – PD, în care Petre Roman a intrat cu “o imagine ambiguă” după implicarea în mineriada din iunie 1990, dar în care este prezent cu “o recuperare a unei părți a credibilității sale” ca urmare a înscrierii pe linia democratică. Sublinierea stabilității coaliției nu a fost doar franceză, ci și general vest-europeană. Rocard nu a remarcat o “obsesie monarhistă”, cum se vehicula prin țară, mișcarea de susținere a regelui Mihai fiind “cu totul marginală”, iar eventualitatea revenirii la Monarhie, “exclusă”.
Foarte interesantă pentru instantaneul istoric, dincolo de constatarea că problema etnică a fost calmată, este poziția înaltului funcționar al Parlamentului European despre cererile insistente ale României de intrare în UE și NATO.
Acestea întâmpină unele dificultăți. Pentru cetățeanul român de rând, dificultatea principală evocată în Raport apare ca surprinzătoare. Michel Rocard, consecvent proiecției sale istorice despre România din perspectiva înțelegerilor regionale franco – ruse/ sovietice/ruse, afirma că primirea României în NATO și UE trebuie să fie rezultatul unei negocieri prealabile cu Rusia (arrangement préalable avec la Rusie).
Această informație istorică este decisivă pentru înțelegerea situației europene reale a României la sfârșitul guvernărilor postdecembriste ale regimului Iliescu: mai pronunțată în perioada dintre 1990 și 1993 (când apar UE și Parteneriatul pentru Pace, iar Franța adoptă în relația cu Rusia lui Elțîn strategia “procesului încetinit”) și rămasă ca atitudine de fond până în 1997, România regimului neocomunist a fost considerată de Marile Puteri, Statele Unite, Marea Britanie, Germania și principala sa aliată, Franța, ca țară din sfera de influență sovietică (1990 – 1991) și rusă (1992 – 1997)!
În discuțiile lui Emil Constantinescu și ale lui Adrian Severin, ministrul de Externe, cu omologii americani, Bill Clinton și Madeleine Albright au pornit de la aceeași premisă geopolitică, pe care au argumentat-o cu semnarea Tratatului cu URSS, semnarea Tratatului cu R.F. Iugoslavia lui Miloșevici, încălcarea embargoului și alianța cu ultranaționaliștii (PRM). Toate aceste acțiuni erau văzute ca favorabile Rusiei și antioccidentale.
În privința economiei, Raportul Rocard afirma că regimul Iliescu a “permis unei clici de afaceriști (une clique d’affairistes) gravitând în umbra puterii” să pună mâna pe economie. “Pentru noua putere devine prioritar să lupte contra corupției (în particular în industrie și în sectorul petrolier), dar de asemenea să multiplice reformele în domeniile prioritare: restructurarea imensului sector public, reabilitarea sau construcția în domeniul transporturilor, relansarea privatizărilor, reducerea reglementărilor vamale, reforma sistemului fiscal confiscator”.
Adică, deschiderea pieței românești; din păcate, nu așa, parțial, cum fusese cerută de Franța și Germania în 1990, ci printro deschidere totală, pe măsura pierderii oportunității și a situației rezultate în ultimii 4 ani de blocare a reformei, la care se adăuga criza financiară internă. En passant, intelectualii (GDS) i-au pus lui Rocard aceeași problemă pentru care erau nemulțumiți și în ultima parte a regimului Ceaușescu: vizele.
Fac aici câteva precizări istorice necesare în legătură cu atitudinea Franței față de România după 23 august 1944:
1. Ca urmare a împărțirii sferelor de influență la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, cu ocazia întâlnirii Stalin – Churchill de la Moscova din 10 octombrie 1944 (episodul “bucății de hârtie” cu 90% Rusia, 10% alții predominanță în România), cele 10 procente interese occidentale au fost repartizate Franței, situație respectată pe toată durata perioadei comuniste din România;
2. În timpul întâlnirii Stalin – De Gaulle de la Moscova (sâmbătă, 2 decembrie 1944, ora 21.00, Kremlin), liderul sovietic îl anunță pe generalul De Gaulle că în conducerea URSS (mai ales mareșalii Armatei Roșii) există propunerea stabilirii frontierei URSS pe linia Carpaților, Moldova și Basarabia urmând a deveni o republică unională. De Gaulle a replicat că modificări teritoriale de acest gen nu asigură o pace durabilă, că vor introduce tensiuni naționale și între Marii Aliați. Franța a cerut respectarea integrității teritoriale a României, fără teritoriile Basarabia și nordul Bucovinei luate de URSS în 1940 (subiect de negociere secretă Franța – URSS încă din 1920);
3. Cu ocazia întrevederii tête–à– tête Nicolae Ceaușescu – Charles De Gaulle de la București din 14 mai 1968, președintele Franței i-a evocat aluziv liderului român intervenția sa de la Moscova din decembrie 1944 vizând suveranitatea României și i-a propus modificarea după 25 de ani de la înțelegerile postbelice a situației de statut bipolar al Puterii mondiale (SUA – URSS) prin apropierea relațiilor între statele europene occidentale și estice, urmând ca primul exemplu să fie redeschiderea relațiilor privilegiate franco-române. Nicolae Ceaușescu a acceptat, precizând însă că deschiderea spre Occident a României va fi limitată de considerente geografice pe care nu le poate depăși (vecinătatea cu URSS);
4. Ca urmare a înțelegerilor de la București, Franța începe să transfere tehnologie electronică și militară în România (R.S.R.);
5. În 1974 regimul Ceaușescu sprijină financiar campania electorală a lui François Mitterrand. Suma destinată campaniei din 1978 nu ajunge în potofoliul Partidului Socialist, din motive încă neelucidate;
6. La 13 noiembrie 1989, Nicolae Ceauşescu este informat că la întrunirea şefilor de stat şi de guvern din ţările membre NATO s-a hotărât repartizarea problemelor României către Franţa, urmând ca situaţia din ţara noastră să fie subiect al discuţiilor Mitterrand-Gorbaciov; întrevederea Mitterrand-Gorbaciov de la Kiev din 6 decembrie 1989 este decisivă pentru evenimentele ce se vor declanşa şi dezvolta în România; în timpul evenimentelor din decembrie 1989, Franța pune la dispoziția CFSN un comando antiterorist încartiruit într-o unitate militară din Ungaria; intervenția, acceptată de liderii CFSN Petre Roman și Sergiu Nicolaescu, este refuzată de Ion Iliescu.
Vizita din 21 – 22 februarie a lui Jacques Chirac la București, la un interval de două săptămâni după vizita lui Emil Constantinescu la Paris, nu a fost de curtuoazie. Problema intrării Franței pe o piață română în sfârșit deschisă, unul dintre motivele importante ale vizitei și ale precipitării ei, a fost expusă franc de președintele francez la întâlnirea cu oamenii de afaceri: “Suntem al patrulea partener al dumneavoastră, cu numai 5,5% din schimburile dumneavoastră” și “recomand întreprinderilor franceze să facă probă de spirit de cucerire”.