La reședința prezidențială franceză Château de Rambouillet încep, în ziua de 6 februarie 1999, negocierile între reprezentanții sârbi și kosovari, cu medierea Grupului de contact (Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite).

Vor dura până la 23 februarie, Serbia opunându-se categoric prezenței unei forțe NATO pe teritoriul ei. Tratativele sunt reluate pe 15 m

Prin urmare, deși NATO planifica un bombardament de tip limitat, vizând doar obiective militare și logistice, se știa că vor exista repercusiuni și asupra populației civile. Emil Constantinescu a fost informat de specialiștii Armatei asupra efectelor muniției NATO (precizie și rază de distrugere) și a estimat că va exista o reacție publică românească puternică la orice pierderi de vieți omenești și că presa proguvernamentală se va afla în situația critică dintre reprezentarea opiniei publice și sprijinirea interesului național.

Avizat asupra deciziei NATO, Emil Constantinescu îi trimite la 3 februarie 1999 o scrisoare lui Slobodan Miloševic, în care îl îndemna să asigure o reglementare “politică și pașnică” a conflictului din Kosovo la reuniunea programată peste 3 zile în Franța, cerândui totodată să asigure o “participare de nivel a delegației Republicii Federale Iugoslavia la reuniunea din Franța din 6 februarie, chiar direct a dumneavoastră”.

De fapt, acest detaliu pare a fi esența scrisorii, și ea nu poate fi disociată de comunicarea personală Chirac – Constantinescu din acele zile. Din păcate, Miloševic va trimite acolo doar o delegație de experți, un prim semnal pentru Occident că nu caută o soluție clară și imediată. Franța va înregistra în portofoliul atitudinii sale această desconsiderare.

Președinții României, Bulgariei, Turciei și Greciei au avut lungi consultări telefonice în acea perioadă, hotărârea lor comună fiind de a face demersuri diplomatice multiple pe lângă Slobodan Miloševic, precum și declarații publice în consens pentru a împiedica o catastrofă a Serbiei. Consensul și demersurile, repetăm, au plecat tocmai de la concluzia comună că statele cele mai puternice din NATO, pierzându-și răbdarea, vor ataca cu o forță care va depăși principiul descurajării. De aceea, se înțelege acum că nu au fost declarații de conformitate, de adeziune sau formale.

La 12 martie, președinții Constantinescu, Stoianov și Demirel îi trimiseseră o nouă scrisoare confidențială lui Miloševic, încercând să-l convingă prin argumentul că și România și Bulgaria au avut numai de câștigat „prin soluționarea politică a tensiunilor interetnice”.

Presa română nu le-a înțeles importanța și le-a ignorat. Vineri, 19 martie, se întrunesc la București miniștrii de Externe din Bulgaria, Grecia, FYROM, România și Turcia pentru analiza situației. Prezența Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (FYROM) a fost convenită între președinții României și Greciei pentru a da un exemplu de înțelegere etnică și între state vecine.

Forțele politice de stânga din România se pronunțau destul de vocal împotriva implicării imperative a NATO în problema kosovară – sigur, fără să amintească epurările și masacrele etnice, reale, dar, din păcate, exagerate și deformate unidirecțional de presa internațională, mai ales de CNN –, punând în discuție iresponsabil “cazul Transilvania” (care este de fapt al propagandei revizioniste maghiare și a celei sovietice postbelice), situația fiind total diferită: Iugoslavia a fost o federație de state cu suveranitate politică; România este stat național unitar.

Realitatea de Drept internațional era însă a unui stat nou, tot federativ, Serbia și Muntenegru (Republica Federală Iugoslavia), însă Serbiei i se transforma cu forța, de către NATO, o provincie istorică, în regiune autonomă - până la urmă, cum era previzibil, și-a declarat independența (România nu recunoaște acest stat) -, iar în plus trebuia să accepte ca forțe de menținere a păcii trupe NATO (nu forțe ONU) pe teritoriul său. Milošević a făcut greșeala de a crede că poate gestiona procesul de segmentare a federației iugoslave prin limitarea ei conform intereselor Serbiei.

Poziția iugoslavă a fost prezentată public la București de ambasadorul Desimir Jevtici. Acesta i-a mărturisit jurnalistului Romulus Căplescu îngrijorarea Belgradului pentru faptul că versiunea Occidentului despre statutul provinciei sârbești Kosovo “nu protejează caracterul ei multietnic” și se pronunță pentru o autonomie dominantă a albanezilor kosovari, că în ultima seară a tratativelor, Grupul de contact (fără Rusia) a prezentat un document aproape nou pentru semnare (70% text nou) și că propaganda posturilor americane de televiziunea susținut în mod fals că “documentul de bază a fost anterior acceptat”.

Noul document, în pofida declarațiilor oficiale asiguratoare ale Cancelariilor occidentale – se refereau numai la independența și integritatea teritorială a R.F. Iugoslavia - încălca suveranitatea R.F. Iugoslavia prin faptul că îi impunea un referendum regional, nu unul național.

În legătură cu această situație, Compartimentul Politică Externă al Președinției României, condus de Dan Petre, îi semnalase președintelui Constantinescu, încă din februarie 1998, faptul că Belgradul anulase Constituția iugoslavă din 1974 și implicit statutul de autonomie avansată pentru provincia Kosovo, cauza revoltei, iar alegerile locale erau pregătite pentru 22 martie același an de către Liga Democratică din Kosovo a lui Ibrahim Rugova, “de orientare moderată” și care reușise să oprească acțiunile teroriste ale extremiștilor albanezo- kosovari.

Este interesant că Raportul estima că, în cazul unui conflict deschis în regiune, Albania, FYROM și Bulgaria (ca tendință) ar putea interveni militar, ceea ce argumentează în fapt implicarea NATO cu scopul de a opri escaladarea militară. Ratarea înțelegerilor cu Ibrahim Rugova a fost pragul conflictului cu comunitatea internațională.

Într-un ultim efort disperat de a opri dezastrul, generalul Constantin Degeratu, șeful Marelui Stat Major român, provoacă o întâlnire cu omologul sârb (iugoslav), prevenindu-l asupra hotărârii NATO de a bombarda violent și sugerându-i să-i impună lui Miloševic o decizie rațională.

„Într-o locaţie discretă din Banat, am discutat mai în detaliu posibilele implicaţii ale acestei crize asupra Iugoslaviei, asupra regiunii, şi riscurile la care Iugoslavia, prin politica Guvernului Miloşevici, se expunea. Am încercat atunci să îl conving pe șeful Statului Major sârb că este necesară o acţiune concentrată a forţelor politice şi a celorlate forţe din Iugoslavia, care să identifice o soluţie capabilă să evite o intervenţie militară a Alianţei Nord-Atlantice. Cred că armata iugoslavă a încercat o soluţie de această natură. Ulterior, șeful Statului Major al armatei iugoslave a fost schimbat din funcţie şi pus sub arest la domiciliu. Conducerea dictatorială a lui Miloşevici a făcut imposibilă orice soluţie paşnică”.

Generalii sârbi, aflați ca peste tot între misiunea obiectivă de apărare și opțiunea politică subiectivă, au ales să aștepte desfășurarea evenimentelor și apariția unei crize grave în sprijinul public. În timpul discuțiilor însă, generalul sârb i-au spus gen. Degeratu că Miloševic va capitula numai dacă România oferă aeroportul de la Timișoara forțelor NATO.

Informația privind miza lui Miloševic pe atitudinea României, care avea un scop militar transferat unei înțelegeri diplomatice prin Tratatul semnat de Miloševic cu Ion Iliescu, a stat la baza declarațiilor publice în favoarea unei atitudini proNATO a României și a prevenirii lui Miloševic că România va adopta o atitudine “ca și cum ar fi deja membră NATO”, fără a putea explica rațiunile ascunse ale poziției. Acestea veneau pe linie militară la MStM român de la Cartierul General al NATO.

Astfel, cheia de la Aeroportul Timișoara, care deschidea poarta atitudinii oficiale a României în conflictul din Iugoslavia, a rămas un as în mânecă al lui Emil Constantinescu.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)