Forţa din spatele unei voci firave a salvat uneori România.
“Orice act de eroism se plăteşte la fel ca şi faptele bune“, mi-a spus un prieten pe care l-am sunat ieri şi i-am recomandat să citească excelentul reportaj despre Doina Cornea, scris de Oana Dobre şi publicat în „Evenimentul zilei“. „Am renunţat de mult să mai fac fapte bune“, a adăugat el şi am realizat că acesta poate fi unul dintre motivele pentru care câştigă 50.000 de euro pe an.
Vocea firavă a Doinei Cornea, care trăieşte astăzi dintr-o pensie de 1.000 de lei, a reprezentat foarte mult pentru noi cei ce aveam aproximativ 20 de ani înainte de Revoluţie. Numele ei era rostit cu evlavie. Întotdeauna am fost fascinat de forţa şi determinarea care se ascund în spatele acestei voci blânde, în făptura ei plăpândă.
Nu am vorbit în viaţa mea cu Doina Cornea, am ascultat-o în Piaţa Universităţii şi de fiecare dată când credeam că România nu mai are nicio şansă, când hoarde de mineri cotropeau oraşul, când credeam că Iliescu e veşnic, când mi-era teamă, când am vrut să plec, de fiecare dată m-am gândit la ea şi i-am auzit vocea. Îmi vine să cred că Doina Cornea a distrus de una singură comunismul. De acolo, din Cluj, umilită, înconjurată de „prieteni“ care o vindeau la Securitate, a luptat. Arma ei, vocea de bunicuţă ce abia a terminat de legat borcanul cu dulceaţă şi se pregăteşte să-ţi spună o poveste a învins „balaurul“.
României de azi nu-i mai pasă de Doina Cornea. Rolul disidentei s-a încheiat pe 1 ianuarie 2007, când am aderat la UE. A rămas singură şi trăieşte dintr-o pensie de o mie de lei. Asta-i treaba cu eroii, nu se schimbă niciodată. Şi atunci când aştepta să fie eliminată de Securitate, când viaţa ei atârna de un fir de păr, de confruntarea dintre cei care o urau şi cei care o apărau, şi acum, Doina Cornea nu-şi plânge de milă. Viaţa ei curge lin, înconjurată de cărţi, de cei câţiva prieteni care i-au rămas, înconjurată de ziare, fiind mereu atentă la ce se întâmplă şi sperând că nu va mai fi nevoie niciodată de eroismul ei.
Cred că noi, locuitorii României de azi, martori la paranoia lui Gigi Becali, la travaliul lui Bahmuţeanu şi insomnia lui Diaconescu, îi datorăm Doinei Cornea mai mult de zece milioane pe lună. Îi datorăm nu numai bani, ci şi recunoştinţă. Îi datorăm izbăvirea noastră şi salvarea generaţiei următoare.
Poate Ceauşescu ar fi căzut şi fără ea, poate ne-am fi descurcat şi fără lupta ei, am fi condus aceleaşi maşini, am fi stat în aceleaşi case, ne-am fi iubit la fel, dar, în mod sigur, ne-ar fi fost mult mai frică. Vocea ei firavă, rezistenţa ei, faptul că ştiam că există în serile când se lua curentul, când oamenii se băteau la cozi pentru o bucată de carne şi n-aveau apă, vocea ei ne-a predat cea mai pasionantă lecţie despre curaj. Acel curaj ne-a făcut să ne simţim din când în când liberi şi să spunem „Nu“.
L-am sunat din nou pe prietenul meu şi l-am rugat, atunci când trece prin Cluj, să cumpere un buchet mare de flori şi să treacă să i le lase la poartă. Nu ştiu dacă o s-o facă. Dar, din ce în ce mai mult, îmi dau seama că eroii au o mare problemă. Sunt singuri. Foarte singuri şi nu plâng niciodată.
Recomandările noastre
