Ion Vianu este un om dintr-un aluat ce crește încontinuu, un psihiatru care s-a drogat cu LSD și cu hașiș pentru a-și testa limitele, pentru a-și împlini curiozitățile, dar și un literat care vorbește despre demnitate, iubire, viață și moarte cu zâmbetul omului de știință în colțul gurii. O conversație cu Ion Vianu este, depun mărturie, un regal jurnalistic. Și uman.

 

– Evenimentul zilei: Ați scris un nou volum, extrem de apreciat, „Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru” (Editura Polirom, 2018) în care rememorați (în primele capitole) viața de psihiatru în România comunistă. Dumneavoastră ați emigrat în Elveția în 1977, printre motive regăsindu-se unul foarte grav: utilizarea psihiatriei în politică. Cum era utilizată psihiatria în politică în timpul perioadei comuniste, stimate domn? Ne puteți da un exemplu concret?

– Ion Vianu: Foarte simplu: un avocat din Brașov scria Secretarului general al ONU că în România nu sunt respectate drepturile omului. Securitatea intercepta scrisoarea, omul era adus la Clinica de Psihiatrie unde se decidea, printr-o expertiză, că este bolnav mintal, pe baza unicului considerent că o astfel de opinie este aberantă (ha, ha, ha). Un element bazal al ideologiei comuniste era că protejarea statului avea întâietate asupra drepturilor individuale. Rezulta: ori ești criminal, ori nebun – de te opui politicii partidului. Luând distanță, mă minunez, nu că a existat psihiatrie politică, ci că au existat atât de puțini psihiatri care au acceptat să se compromită. Omul, pândit de pericolul inteligenței artificiale

– Credeți că, în prezent, psihiatria mai este folosită în scopuri politice în România? Dar în Europa Occidentală? Dar în lume, în general? Poate fi psihiatria o armă capabilă să rănească oameni sau civilizația umană a avansat suficient pentru a conștientiza și respinge aceste practici?

– Categoric nu. Nici în România, nici în Occident. Dar au existat recent cazuri dubioase în Rusia și China. În ce privește viitorul, nu știm. Trebuie să fim foarte atenți ca psihiatria să se limiteze la scopurile ei fundamentale: mai binele pacientului și medierea între pacient și cei ce-i sunt apropiați. Mă tem însă că inteligența artificială (IA) ar putea să fie utilizată împotriva omului, împotriva drepturilor individuale. De aceea, principiile etice și deontologice vor trebuie mereu ferite de intervenția IA.

– Cum va arăta, domnule Vianu, omul nou, omul viitorului? Părem din ce în ce mai dezumanizați în fuga noastră nebună după nemurire (cum baleta Y. Harari în Homo Sapiens și Homo Deus). Sau omul nu aleargă după nemurire? După ce aleargă omul, domnule Ion Vianu? După plăcere?

– Prevestirea e o artă dificilă. Am spuso în cartea mea: dacă robotul bazat pe inteligența artificială va semăna din ce în ce mai mult cu un om, omul însuși va semăna din ce în ce mai mult cu un robot: apropierea se va face din ambele direcții. Dictaturile secolului XX se bazau pe prezumții ușor de demontat: superioritatea unor rase, egalitarismul… Inteligența artificială va propune soluții aparent raționale, aparent de necontrazis. Ce loc se rezervă libertății? – Niciunul. Prevăd un conflict pe viață și pe moarte între cei care vor aplica în chip conformist prescripțiile inteligenței artificiale și cei care vor milita pentru libertate, pentru ca deciziile ultime să depindă de ce va fi rămas uman în om: plăcerea, ca urmare logică a nevoii, gusturile ca expresie a subiectivității, credințele ca zone ale iraționalului. Pe scurt, tot ce ține de valori ar trebui „decretat” neprogramabil. Dar va fi foarte greu… Omul aspiră la nemurire sau, în tot cazul, la prelungirea indefinită a vieții. Biologia este destul de departe în capacitatea de a prelungi viața omenească dincolo de limita la care este programată (cca 120 de ani). Cu atât mai puțin suntem capabili să asigurăm o bătrânețe fără boli fizice, fără diminuare mintală. Pentru a trăi, să zicem, două sute de ani trebuie să ai și ce face în tot timpul ăsta. Viața lungă nu trebuie să fie rezultatul unui capriciu. Ea implică o altă viziune a existenței, exploatarea unor preocupări capabile să umple un timp atât de lung. Y. Harari presupune că o viață prelungită va fi un privilegiu rezervat câtorva foarte bogați. Dar foarte bogații sunt și regii deșertăciunilor. Longevitatea devine un capriciu. Eu zic să ne concentrăm pe o sută de ani de viață sănătoasă: 30 de ani de formare, 60 de activitate, zece de odihnă și de timp pentru a trage câteva concluzii. E frumos ceea ce este limitat. Nedefinitul este lălăit.

 

Despre demnitate și droguri

– Ce este demnitatea, stimate domn?

– Noțiunea de demnitate este strâns legată de cea de respect. Emmanuel Kant (1724- 1804) recomandă: Întotdeauna poartă-te cu celălalt ca și cum ar fi un scop și niciodată ca și cum ar fi un mijloc. A aplica acest principiu celuilalt este a-i respecta demnitatea. Sclavia, dar și tot ce semănă de aproape sau de departe cu sclavia este opusul acestui principiu. Demnitatea implică dreptul omului de a fi respectat. Dar ființa care este omul trebuie să vegheze, de asemeni, la propria ei demnitate. Viața ta nu trebuie să fie doar mijlocul de-a obține anumite beneficii: viața ta proprie este de considerat ca un scop, acela de a conștientiza valorile cardinale: binele, adevărul și frumosul, de a le transmite, în măsura posibilului, descendenților. Noțiunea de transmitere, pe cale germinală, dar și culturală, este esențială.

– Ați descris, nemaipomenit, în ultima carte, o scenă în care v- ați drogat intenționat pentru a testa efectele. Ați mai repetat experiența? Ați mai repeta-o?

– În „Între Violență și Compasiune” am descris experiența mea cu drogul halucinogen LSD. Dar am fumat și hașiș. Comună acestor experiențe este descoperirea unor valențe neexplorate ale capacităților noastre de a percepe sunetele, lumina, culorile. Acestea fiind spuse, sunt total în dezacord cu minimizarea pericolului drogurilor psihotrope. Chiar consumul drogurilor ușoare afectează voința, creează un om inactiv, pasiv, un soi de zombi. Multe boli psihice latente devin evidente din pricina consumului de droguri „ușoare”.

 

România iubită

– Care sunt, în opinia dumneavoastră, primele trei cele mai periculoase droguri pentru omenire? Dar pentru români?

– Presupun că trebuie să vă răspund la modul figurat. Cele trei mari droguri sunt superstițiile, prejudecățile și mai ales nevoia de violență. Spun „mai ales”, fiindcă aceasta din urmă este structurală, face parte din ADN-ul nostru, cum se spune acum, și numai o educare prelungită a capacității de compasiune o stăpânește, întrucâtva. În ce- i privește pe români, notez o prea mare toleranță față de ticăloșie. Un pic de orgoliu în plus nu ar strica deloc.

 

– Care este profilul cultural al românului de astăzi?

– Față de decadența universală a umanismului, românii nu stau chiar așa de rău. În schimb, bădărănia face progrese. Și cum poate fi altfel când oameni foarte vizibili, cum sunt unii politicieni, dau dovadă zilnic de vulgaritate și grosolănie? Avem o nevoie acută de EDUCATORI. Dar cine-i va educa pe aceștia?

 

– Care este România pe care o iubiți cel mai mult?

– Iubesc România oamenilor ospitalieri și natural generoși, așa cum i-am întâlnit în peregrinările mele; România curatelor mănăstiri de maici, cu flori și dulcețuri; România poeziei negre și a poeților cosmopoliți care traduc pe cei mai dificili autori străini. Îmi plac ceainăriile în care mesele sunt vechi mașini de cusut, micile librării în care poți citi stând pe jos, sorbind din cafea, șoseaua aproape pustie dintre Sibiu și Mediaș, Biserica Trei Ierarhi din Iași, biblioteca Teleki din Târgu-Mureș, Muzeul de Artă recentă din Bd. Primăverii. Îmi plac Postumele lui Eminescu, Craii de Curtea Veche a lui M-I Caragiale și Levantul lui M. Cărtărescu. Ah, și Întâmplările… lui M. Blecher.

 

– Ce este iubirea, domnule Ion Vianu?

– Vai, vai, vai, grea întrebare. Ce cuvânt echivoc, ascunde ce-i mai rău și mai bun în om! „Iubire” înseamnă, înainte de toate, o dorință de a poseda, de a aduce în puterea sa un obiect (iubire de bani, de exemplu), dar și o ființă. A iubi, într-un prim strat al semnificației, este a dori să stăpânești, să utilizezi. O formă de iubire este împărtășirea cvasi-mistică a unor afinități care uneori nici nu pot fi numite, ceva foarte personal, idiosincratic. Dar a iubi înseamnă și acel sentiment puternic care te leagă de un alt om într-o conlucrare, să faci împreună ceva constructiv, așa cum se întâmplă în iubirea conjugală sau în iubirea care-i leagă între ei pe adepții unor religii. În fine, o formă înaltă de iubire este iubirea impersonală, în care dai tot ce ai mai bun, eventual chiar te dăruiești pe tine unei alte ființe, altor ființe, în numele unui principiu, fără să cauți un avantaj, câteodată nici măcar o alianță. Este iubirea care însuflețește pe medic față de pacientul său. Ar trebui, pe un plan colectiv, să fie iubirea pentru țara ta, patriotismul, care e ceva total deosebit de naționalismul sforăitor și agresiv.

 

Scrie două ore pe zi

Ion Vianu are, firesc, propriul stil de a crea: „Scriu repede, dar nu mai mult de două ore pe zi. Odată textul brut terminat, încep adevărata muncă: stilizare, eliminarea contradicțiilor, dar mai ales fac un efort de luminare și de simplificare a primei variante. În general, la final, textul prelucrat e mai scurt decât cel inițial. O carte de 250 de pagini, ultima, mi-a luat 14 luni”

 

Moartea lui Eminescu și pactul secret

– Evenimentul zilei: Scrieți, în „Amintirile unui psihiatru”, despre metoda lui Șuțu (considerat primul psihiatru român) prin care- și verifica pacienții, luându-i la palme. Legendă sau fapt real, rândurile sunt revelatoare pentru evidențierea unei metode de umilire prin supunere a unui pacient (în acest caz considerat dezechilibrat psihic). Mirarea mea, legată de Șuțu, cel care l-a tratat pe Eminescu, e alta: ce opinie aveți, stimate domn, despre moartea lui Mihai Eminescu? S-au vânturat atâtea și atâtea variante încât nu mai suntem în stare să deosebim adevărul de teoriile fanteziste. A fost ucis cu bună știință Eminescu?

– Ion Vianu: Cred că povestea cu palma dr. Șuțu este o legendă urbană, o vorbă care circula prin București, nu există niciun document în acest sens, dar este un mit important de amintit, fiindcă pune în lumină o anumită psihiatrie paternalistă care aparține trecutului îndepărtat. În ce privește asasinarea lui Eminescu, mi se pare o aiureală, dar care pornește de la ceva, totuși: poetul era foarte angajat în lupta pentru aducerea Ardealului sub coroana română, și asta îl agasa pe regele Carol I, care avea un pact secret cu Austro Ungaria. Dar de aici până la a bănui că Regele și Titu Maiorescu l-au asasinat pe Eminescu mai este un pas care nu se poate face. Sunt toate amintirile despre Eminescu în ultima fază, inclusiv ale lui Ion Slavici, care descriu un om profund bolnav, deteriorat mintal. Există însă prejudecata că un om superior, un geniu chiar cum a fost Eminescu, nu poate cădea bolnav mintal, ceea ce este evident fals (v. Nietzsche, Hölderlin).

 

Ceaușescu, trăsăturile psihologice

Solicitat să realizeze, în câteva tușe, profilul psihiatric al lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu, Ion Vianu a parat elegant: „Poziția mea a fost să spun NU psihiatriei politice. De aceea mă voi feri să-i consider pe soții Ceaușescu ca pe niște bolnavi mintali. Ei au fost niște comuniști consecvenți și asta spune tot. Chiar cultul personalității conducătorului este rezultatul fatal al dictaturii comuniste. Cred totuși că Ceaușescu avea anumite trăsături psihologice care l-au dus atât de departe: în fond era, la început, nesigur de sine și a trebuit să forțeze nota ca să se simtă la înălțimea situației, și, la urmă, să ajungă la o adevărată inflație a Eului. Oricum, puterea te face megaloman, puterea absolută absolut megaloman, în privința asta ei nu au făcut excepție”.

 

„Regele Mihai a fost un idol, un erou, un om- simbol”

– Ați scris, în eseul Elegie pentru Mihai (Polirom, 2018), câteva pagini emoționante – cele în care l-ați văzut pe rege, în ultima lui parte de viață, înghesuit, zorit, beștelit într-un gang al unui oraș occidental, condus la medic. N-ați mai îndrăznit nici măcar să-l salutați, stânjenit de neputința sa. Ce-a însemnat Regele Mihai pentru Ion Vianu? Și, mai ales, ce-a reprezentat el pentru România?

– Mihai I a fost idolul unei generații de adolescenți, generația mea. A fost un erou, fiindcă a salvat țara care ar fi rămas fără Ardeal, și poate fără întreaga Moldova, dacă nu întorceam armele la 23 august 1944. Apoi, și el și țara am intrat în malaxorul Istoriei; ceva peste putințele noastre. Mihai I este un om-simbol, în care românii se regăsesc într- o formă mai înaltă, dar în același timp în toată vulnerabilitatea lor. Psihiatria și literatura

– Ce legături există între literatură și psihiatrie? Ce-ați iubit și ce iubiți mai mult: psihiatria sau literatura?

– De la douăzeci la patruzeci de ani am fost învățăcel- medic și psihiatru. De la patruzeci la șaptezeci am combinat meseriile, cu un accent puternic pe psihiatrie. Apoi, am fost exclusiv scriitor, dar existența mea ca psihiatru a pus o puternică amprentă pe ce am scris. Pentru mine, literatura bună a fost de mare folos în înțelegerea bolnavului psihic, fiindcă marii scriitori, de la Euripide la Marcel Proust, sunt și mari psihologi și psihopatologi. Invers privind, pacientul mintal este un „personaj”, se lasă ușor integrat într-un portret literar, în firul unei acțiuni epice. Ca să tratezi un pacient mintal trebuie tu însuți, psihiatrul, să construiești o povestire despre el. Pe de altă parte, punctul de vedere psihanalitic (psihopatologic, în genere) este fecund în analiza ideilor filozofice, istorice etc. Așa că nu numai ca povestitor și memorialist, dar și ca eseist m-am simțit confortabil cu cultura mea psihopatologică. Nu prefer medicina literaturii sau invers, pur și simplu aceste activități sunt, pentru mine, complementare.

– Vă temeți de moarte, domnule Vianu? Poate apropierea de credință să diminueze această frică sau este doar un „calmant” ușor?

– Am integrat ideea de moarte. Mi se pare frumoasă finitudinea existenței. Numai ceva încheiat poate fi armonios. Dar cum va fi, în momentul când Ea mi se va prezenta, în persoană, nu știu. Cât despre ideea unei forme oarecare de post-existență, ea nu poate să mă consoleze, viața este de iubit așa cum e, în forma și substanța ei, Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă/Și-n liniștea eternă dispar fără de urmă. (Eminescu, Rugăciunea unui dac). Iată dezideratul!

 

Te-ar putea interesa și: