Pe când era membru al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu se mira cum de o serie oameni au izbutit, în ani mulți de pușcărie, să nu colaboreze cu Securitatea.

El își exprima considerația față de fruntașul țărănist Ion Diaconescu, care în 17 ani de bătăi și anchete a ținut piept securiștilor care voiau să-l facă turnător. Astăzi ar fi împlinit 99 de ani.

În urmă cu fix 10 ani, când împlinea 89 de ani, Ion Diaconescu povestea prin ce-a trecut pentru a nu spune ce făceau alții: "Cu cizmele cu care era încălțat m-a tocat tare. M-a umplut de sânge. A tras concluzia ca nu se poate face nimic cu mine și mi-a luat declarație: n-am facut nimic, nu înțeleg nimic, nu mă interesează, eu mărturisesc doar faptele mele, principiile mele morale mă împiedică să spun ce fac alții".

Povestea operației de apendicită

“Din 1947, anul când am fost arestați și am încăput pe mâinile Securității, sau cum se chema ea pe vremea aia, se chema Siguranță, și până în 1989, am avut de-a face cu Securitatea de sute de ori. De sute de ori înseamnă că am fost anchetați (n.r.-detinutii politici) în fel de fel de probleme. În '47 a fost procesul nostru, am stat trei luni de zile la Ministerul de Interne. Pe urmă, a urmat un episod interesant. La 30 de ani m-au anchetat prima dată. A urmat izolarea la Zarca Aiudului. Am ajuns până la urma la minele de plumb, la Baia-Sprie, pe urma am stat la Nistru. Aici s-a întâmplat un episod foarte nefericit. Era în 1951. Ca să scăpăm de acolo, ne înscrisesem că aveam nevoie de operație. Eu avusesem la Zarca Aiudului o criza de apendicită și nu era doctor, nu era nimic acolo. Și eram în celulă cu un doctor, dar nici el nu avea instrument, nu avea nimic. Îmi spunea că poate să încerce cu o coadă de lingura, ceva. O criză de apendicită putea fi fatală acolo. Și atunci, când am ajuns la mină, cu gândul să scăpăm de acolo, am declarat și eu că am nevoie de o operație de apendicită. Ne gândeam că de acolo or să ne trimită la un spital ți apoi să ne pierdem urma, să ne trimită la o pușcărie obișnuită.

Colonia aceasta era ținută în secret, nu se vorbea de ea pentru ca deținuții politici erau ținuți în mină. Ei (n.r.-Securitatea) nu puteau să se afișeze pe plan internațional și să spună că folosesc detinuți politici pentru munca de minerit. Și pe chestia aceasta nu voiau publicitate. Și tot pe chestia aceasta, nu ne-au trimis undeva să facem operația, ci au adus în colonie deținuți, care se presupunea că sunt chirurgi. Cel care s-a angajat să facă până la urmă operatia era doar student la medicină, era student în anul V. Nici nu terminase medicina și era pus să faca o operație, dar l-au angajat ca, decât să lucreze în mină, mai bine să facă operații. A făcut vreo doua operații, eu eram al cincilea pe listă. Am stat și m-am gândit: s-o fac, să n-o fac... Până la urmă am zis ca să nu mă sperii din atâta lucru. Și a fost aproape să mă omoare. Nu a prins anestezia, a durat operația 3 ore, nu mai puteam vorbi. Directorul pușcăriei se și interesa de formele de înmormântare. Nu știa ce să facă. Îi murea un deținut. A fost convins ca voi muri”, povestea în urmă cu 10 ani Ion Diaconescu.

O anchetă presupunea amenințări, țipete și apoi bătaie

"După acest episod, la un moment dat, au venit trei-patru securiști să se intereseze de activitatea mea de acolo, din colonie. În colonie nu erau personalități politice marcante. Eu eram un nume, eram in conducerea tineretului țărănist pe țară. Mulți deținuți mă știau și se făcuse în jurul meu o oarecare asociere. Ei (n.r.-securiștii) aflau toate chestiile astea. M-au supus la o ancheta dură: că activitatea mea e pe linie țăranistă, că am un cerc al meu. Eu învațasem deja din sutele de anchete: îl luai în brațe pe nu știu, n-am făcut, domne'. O anchetă presupunea amenințări, țipete și apoi bătaie, fel de fel de șantaje. Și după multe anchete tragi concluzia că daca de porți așa semeț, atunci le dai lor senzația că chiar ești înrăit. Atunci trebuia sa preiei atitudinea: "Domne', n-am făcut, nu fac, nu mă intereseaza politica". Le-am spus deci că nu știu și mi-au luat declarație, că n-am făcut, nu cunosc, n-am nimic de ascuns, că daca aș avea ceva de spus, aș spune. M-am pus să scriu chestia asta, ca înțeleg să marturisesc tot ce știu la Securitate. Și cu asta am scapat”, își amintea Ion Diaconescu .

"Am mâncat multă bătaie în 17 ani de pușcărie"

"Au trecut câteva luni, între timp se schimbase și securistul permanent din colonie, venise unul nou, care m-a chemat în birou. Că se întamplase ceva în colonie, erau anchete pe chestia declarațiilor date, turnătorii. Și m-au chemat să le spun ce se întâmplase. Și i-am întrebat: "Păi de ce să spun?" Și securistul mi-a zis: "Păi ai spus că vei marturisi tot ce știi". "Păi am spus că voi mărturisi tot ce mă privește pe mine, ce se întamplă în colonie nu mă interesează, n-am făcut în viața mea spionaj", le-am răspuns. Au încercat să mă convingă cu blândețe, să mă convingă că nu se va întâmpla nimic. Și le-am zis că asa ceva nu fac. Securistul m-a lăsat. După câteva săptămâni, m-a luat din nou. A durat ceva timp și după vreo doua-trei întâlniri și-a pierdut răbdarea. Din câțiva pumni m-a pus jos. Eu am mâncat în 17 ani de pușcărie multă bătaie, dar aceasta a fost cea mai cruntă. Sublocotentul ăsta, sau locotenent, nu mai știu ce era, m-a pus jos și cu cizmele cu care era încălțat m-a tocat tare. M-a umplut de sânge. A tras concluzia că nu se poate face nimic cu mine și mi-a luat declarație: n-am făcut nimic, nu înteleg nimic, nu mă interesează, eu mărturisesc doar faptele mele, principiile mele morale mă împiedică să spun ce fac alții. Și cu asta am terminat. În sensul că nu a mai facut o nouă încercare.

"Ne-au ținut șase luni în lanțuri"

Despre viața deținuților politici în închisorile comuniste, Ion Diaconescu își amintea: “Erau bătai, carcera, s-a întâmplat și o evadare din cauza regimului dur pe care l-au introdus. Pe noi ne aduseseră într-o situație disperată. Adică lucrai în mină ziua și noaptea, în loc să dormi, te băgau în carceră. Lucruri groaznice. Și atunci am făcut grevă generală, la care au aderat 90% din deținuți. A fost o reusită. Era în 1953. S-a închis mina pentru că nu mai lucra nimeni. Noi speram că ne duc într-o închisoare cu regim normal. Ne-au îmbrăcat în niște haine speciale, prăpadite, jerpelite, ne-au pus în lanțuri și ne-a dus la Zarca Aiudului, de unde venisem. Și ne-au ținut câte patru în celulă, pe rogojină, nu erau paturi și fără foc. Începând din 21 septembrie 1953, până în 21 martie 1954. Ne-au ținut șase luni în lanțuri, fără foc, pe o iarna teribilă. Aproape o minune că am supraviețuit”.

Întâlnirea cu Coposu

“Din luna aprilie '57, am ajuns la Râmnicu Sărat. Aici l-am întâlnit pentru prima dată pe Coposu. Îl știam dinainte, dar fiecare mersese în alte pușcării.

Am stat la Râmnicu Sarat, în regim de unul la celulă, fără scrisori, pachete... Când vezi astăzi că deținuții au televizor, telefon mobil, îți vine să urli. Să fi cunoscut ce însemna pușcăria într-un regim comunist. Ei, am stat la Râmnicu Sărat cinci ani și jumătate, până în decembrie '62 și am fost trimis în lagăr, pe Bărăgan și am mai stat doi ani de zile, până în 1964 când a venit decretul să mergem acasă. Din 1964, până în 1989 am fost urmăriți permament de Securitate. Dupa 1964 am fost chemat la Securitate de sute de ori. Am avut permanent dosar de urmărire informativă, am avut telefonul permanent ascultat, am avut dosar de urmărire penală la un moment dat, cu anchetă zi de zi la Securitate. Nu aveam voie să părăsim Bucureștiul. Noi ne consideram obligați să respectam porunca lui Iuliu Maniu: să nu lăsăm partidul să moară. Adică noi să menținem măcar legatura între noi și să rezistăm. Rezistența nu însemna să ne apucăm să facem ceva măreț, ci să păstrăm legătura între noi și credința că lucrurile se vor schimba. De cate ori venea cineva din străinătate și lua legatura cu noi, Securitatea afla”.