Iată ce povestea în 1933, în graiul lui pitoresc, Ion Simion care fusese aproape două decenii prizonier la ruşi.
La noi în sat, la Vad (Făgăraş), trâmbiţele mobilizării armatei austro-ungare au început sa sune decuseară şi până în zori au spart tăcerea nopţii, umplând văile de hăuri şi sufletul de spaimă. Patrule de cătane împărăteşti colindau călare satele cu tobe şi surle şi citiau la răspântii porunca de plecare la război.
În noaptea aceea – n-am s-o uit niciodată - de cum începea trompetele să răsune iară, auzeam, din odaia vecină, plânsul mamii jelindu-se, iar tata, din când în când, atâta spunea:
- Nu pot să adorm deloc...
A doua zi, eu, copilul lor, trebuia să plec la război, ca să mor pentru drăguţul de împărat.
Ne-am prefăcut, aşa, că dormim ca să nu plângem unul în faţa altuia, dar, puţin dupa miezul nopţii, mama s-a sculat, zicând că trbuiee să-mi fac bocceaua.
Pe fiecare din lucrurile mele, punându-le în boccea, mama lăsa să cadă lacrimi grele de chin.
Am plecat cu un nod de durere în piept, tot timpul răsboiului apoi, faţa răscolită de durere mută a mamei, mi-a rămas în minte, chinuindu-mă.
Ne-au îmbrăcat apoi cu straie soldăţeşti, ne-au dat o arma şi un sergent major (sergentul major ne-a bătut) şi ne-au încărcat ca pe vite într-un vagon de marfă. Ne-au dus pe frontul rusesc. . .
Viaţa de tranşee o ştiţi: dormeam răzimaţi de parapet, cu picioaiele în apă până la genunchi. Un copilandru, încă din prima zi, a vrut să glumească cu ruşii din faţa noastră, care nu dăduseră până atunci niciun semn de viaţă, ca nişte adevărate cârtiţe ale pământului. Copilandrul a ridicat mâna cu un deget în sus, pe deasupra parapetului ieşind numai degetul. Într-o clipă, s-au auzit zeci de împuşcaturi,şi degetul băiatului a sărit ca în ţăndări, s-a prăfuit; aşa de aproape era de noi frontul rusesc...
L-au dus în spatele frontului pe baiat, l-au judecat de „auto-mutilare” şi l-au legat de un stâlp. Un pluton a primit ordin să tragă, şi aşa l-au împuşcat „ai noştri”, pe băeţandru care glumise cu ruşii...
Am stat acolo, faţă in faţă cu ruşii, aproape doi ani.
Am iubit o fată, la noi, în Vad. Într-o permisie, ne-am luat. Am lăsat-o acolo, cu mama ei bătrână, fără apărare, prada miilor de cătane ce trecură prin sat...
Am vrut să dezertez, să fug la ei, ca să le dau o mână de ajutor.
Gândul că tata era bolnav şi că mama nu are nici ce mânca, ea, care mă iubia atâta, mă făcea să blestem războiul şi pe cei cari mă ţineau aci, în faţa morţii, cu sila...
Şi aş fi dezertat, dacă ruşii n-ar fi avut grijă să ne trimită în seara aceea, pentru prima oară, un val de gaze şi să ne bombardeze cu otrăvuri, care cădeau ca o ploae din cer şi unde cădea picătura ardea carnea ca vitriolul, braţul se învineţea şi omul începea să se sbată şi să se dea cu capul de pământ, până muria.
Un val de gaze galbene, mi-au trecut prin mască. Gazele mi-au ars gâtlejul şi plămânii. Am început să horcăi şi să tuşesc; sângele mă podidi pe gură... Până să fim evacuaţi, ruşii au pornit la atac.
Aşa am căzut prizonier la ruşi, cu pieptul ars, cu gura plină de sânge, cu ochii eşiţi din orbite... Aerul pe care-1 respiram, chiar după ce trecură câteva zile de la atacul de gaze, mi se părea gros ca de petrol aprins; el îmi gâlgâia pe gât, mă îneca şi voiam să-mi sfâşii pieptul cu ghiarele, ca să fac loc aerului să intre în mine...
Aşa, bolnav, m-au luat ruşii prizonier. M-au dus pe targă, nu ştiu cât timp, o oră, o zi sau o săptămână. Apoi, m-au înglobat într-un grup de alţi prizonieri nemţi, în care se aflau şi câţiva români din Ardeal, ca mine, şi am fost porniţi, pe jos, ca o turmă de vite, păziţi de cazaci cu bărbi roşii, cu armele încărcate şi cu biciuri...
Mersul mă făcea să gâfâi din greu; plămânii mă ardeau, de parcă mi-ar fi turnat cineva plumb topit în ei, de câteori suflam mai adânc. Ameţeli doborâtoare mă cuprindeau. Ades mă înăbuşam şi cădeam în drum. Cu biciuri şi paturi de puşcă, mă sculam şi porniam iar, blestemându-mi zilele şi îngenunchiînd uneori în faţa cazacilor, ca să-i rog să mă împuşte şi să sfârşesc cu viaţa aceasta de iad.
Mi-a fost însă scris mie să beau până la fund paharul de fiere al războiului.
Am fost mânaţi astfel pe şosele şi câmpii, zile întregi. Cei caricadeau de oboseală şi nu se mai ridicau când erau bătuţi cu pustile, erau lăsaţi să moară în zăpadă.
Undeva, într-o gara, pierdută într-o câmpie fără margini, am fost îmbarcaţi în vagoane de vite, ce duhniau greu. Prin ele şuera vântul, fiindcă aveau găuri mari în podele, şi trebuia să ne ferim să nu cădem prin ele, sub roţi. Acele găuri proveneau de la faptul că soldaţii ruşi făcuseră cândva focul în vagoane să-şi fiarbă ceaiul.
Nu ni se da de mâncare, decât, la 2-3 zile, o cană cu o fiertură amăruie şi grasă, de nu ştiam dacă e ceai sau supă. Trenul ne-a hurducânit zile şi nopţi de-a rândul. Eu am zăcut tot timpul aproape mereu în nesimţire, deoarece lipsa de aer mă înnebunea.
Tuşea mea supăra pe ceilalţi şi sentinela din vagonul nostru mă lovia ades, ca să încetez.
Ne-am dus astfel într-un lagăr din Siberia, unde ne-am făcut singuri bordeele.
Din cauza gerului, ni s-au deschis pe faţă bube rele şi s-a încuibat în bordee tifosul exantematic, aşa că de la o vreme, părăsiţi acolo, trăiam cei vii deavalma cu cei morţi.
În urmă, supravieţuitorii au fost scoşi şi duşi într-o mina de cărbuni, la muncă forţată. Au trecut astfel anii, şi noi păream părasiţi de Dumnezeu şi de oameni. Eram păziţi şi nici o veste de afară nu ajungea până la noi. Se terminase de mult războiul și noi nu ştiam, fiindcă n-am avut de unde să aflăm.
Ne-au ţinut ani lungi, în această neştiinţă desăvârşită de ce era în afară de lagărul nostru, până ce, într-o noapte, am fost duşi şi mai departe, în Manciuria.
Acolo, în lagăr, am găsit şi alţi români din Ardeal.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric