Sunt aproape sigur că Ion Bogdan Lefter ar fi ruinat toate emisiunile „Vrei să fii miliardar” din majoritatea limbilor de circulație, dacă ar fi avut această preocupare.
El s-a oprit însă la literatură și, în ultimele decenii, a reușit să devină o personalitate de referință în cultura română. Să vedem de ce. Evenimentul zilei: Ați debutat cu poezie, ați scris proză și se pare că sunteți perceput mai mult ca și critic literar. Dumneavoastră cum vă vedeți? Ion Bogdan Lefter: În primul rând, îţi propun, dragă Horia, să lăsăm deoparte politeţurile excesive, doar ne cunoaştem demult, din copilărie, de pe când erai vecinul şi tovarăşul de joacă al lui Nick, vărul meu mai mare! - Așa e! Hai să trecem la persoana a II-a singular! - Bucuros! Ca să-ţi răspund la întrebare: e-adevărat, am început ca poet, am scris şi ceva proză, dar de pe la finele anul III de studenţie, din primăvara lui 1980, fac constant critică, încât, dacă mă întrebi care mi-e meseria, n-ar trebui să ezit. Pe de altă parte, mai devreme ori mai târziu descoperi că, dacă investighezi mai sistematic, mai riguros literatura unei epoci ori a mai multora devii „istoric literar”, iar dacă glosezi mai liber eşti „eseist”. În cazul meu, situaţia se complică şi mai tare pentru că scriu uneori şi despre alte arte, de pildă despre cele vizuale şi despre teatru. Câteodată şi despre film, dans contemporan şi alte forme de expresie socio-culturală, dar şi despre evoluţiile socio-politice, din 1990 încoace. Nu mai spun că sunt şi profesor la Universitate, la Litere, şi că am făcut şi fac, în diverse forme, jurnalism... Sub ce etichetă profesională s-ar putea înghesui toate astea?! Probabil că genericul „scriitor” e cel mai cuprinzător. Sau – totuşi! – „critic literar”, comentariile mele pe alte materii decât cea textuală ţinând de contextele şi complementarităţile artistice şi general-sociale ale „culturii scrise”. În scurtele „cartuşe” bio-bibliografice din cărţile mele se spune că aş fi „scriitor, critic literar, analist cultural şi politic”. „Pe Lovinescu îl recunosc drept model major al criticii autohtone” - Ești familiar în multe culturi și foarte mult în cea românească. Ai o activitate literară foarte complexă. Visezi să mergi pe urmele lui Titu Maiorescu, Lovinescu, Călinescu? -„Maiorescian” m-aş putea considera măcar în parte, însă mă despart net de conservatorismul lui structural şi programatic. În orice caz, n-aş avansa în nici un caz până la capăt „pe urmele” lui, căci n-am veleităţi de gestionare a societăţii în ansamblu, ceea ce Maiorescu a făcut atunci când a devenit prim-ministru, la finalul unui traseu de-a lungul căruia a fost parlamentar, lider de opinie în Partidul Conservator şi pe întreaga scenă politică naţională şi a deţinut în mai multe rînduri portofoliul Culturii şi Instrucţiunii publice, ba chiar şi pe cele de Justiţie şi de Externe. Aici aş adăuga, în paranteză, că mi s-au făcut diverse oferte în sfertul de secol la care a ajuns perioada postcomunistă. Pe unele le-am declinat, pe altele le-am acceptat, dar nu s-au finalizat. Aşa am ajuns la o destul de bogată carieră politică... virtuală, pe care ar merita s-o „rezum” cândva...„Pe urmele” lui Călinescu nu-mi doresc să calc: am despre el o părere destul de rezervată. În schimb, pe Lovinescu îl recunosc drept model major al criticii autohtone, într-un sens foarte complex, chiar dacă, în vremuri postmoderne, n-am cum să mai împărtăşesc militantismul lui modernist. - Te rog să treci în revistă câteva momente din viața ta. Să începem cu Liceul „Sfântul Sava”, despre care nu știu nimic... - Despre Liceul „Nicolae Bălcescu” (aşa se chema pe-atunci, regimul comunist eliminase toate titulaturile „sfinte”!) ştii şi tu destule, că tot pe-acolo ai trecut, însă, cum diferenţa dintre noi e de trei ani, tu absolveai, pe când eu abia terminam clasa a IX-a, deci n-aveai cum să mă vezi traversând etapa. Ce să-ţi spun?! Era – şi este – un liceu de elită, aşa că am ajuns acolo pentru că eram un adolescent studios. Am făcut parte din grupul premianţilor, olimpic la materiile exacte, însă şi cu pasiuni culturale şi... sportive, plus distracţiile copioase ale vârstei. Dacă vrei un amănunt amuzant: am fost atunci – şi până pe la începutul studenţiei – şi... folkist: îmi cântam compoziţiile proprii, pe texte proprii, acompaniindu-mă la chitară şi uneori şi la muzicuţă, ca Bob Dylan & comp! Spre finalul liceului mă captivase atât de mult cititul literaturii, încât începusem să scriu şi eu versuri şi să fac notaţii eseistice, după care am renunţat la perspectiva Politehnicii şi am cotit-o către Filologie (Româna am urmat-o ca specialitate secundară, în principal făcând Anglistică şi Americanistică). Ca săţi mai dau un alt detaliu simpatic, află că, supusă unui experiment al Ministerului Educaţiei, seria noastră a fost împărţită în trei tandemuri: două clase de fete, două de băieţi şi două mixte, în vederea unui studiu comparat asupra rezultatelor la învăţătură în condiţii de amestec şi de neamestec al celor două sexe. Eu am făcut parte dintr-una din clasele de băieţi: D-ul. Nu ştiu ce concluzii s-au tras până la urmă, însă e cert că au existat ulterior cel puţin trei mariaje între colegi de-ai mei şi fete de la B! Atmosfera din clasa noastră a fost atât de extraordinară încât continuăm să ne revedem, aproape toţi, din cinci în cinci ani şi încă o dată în intervalul dintre două reîntâlniri, la doi sau trei ani. Și de fiecare dată ne retragem pentru trei zile din Bucureşti, în locuri de vacanţă unde vorbim, chefuim şi nu uităm niciodată să închiriem câte un teren de sport pe care să putem juca încă o dată şi încă o dată „meciul clasei” (de fotbal, adică). - Aveai note mari în facultate, cum ai obținut bursa în Anglia? - Asta e o eroare din prezentarea care-mi este făcută în enciclopedia on-line Wikipedia, unde se spune că „la sfârșitul anului doi de facultate a fost trimis la cursurile de vară în Anglia”. Mi-e greu să-mi imaginez de la cine – sau de la ce... instituţie – provine informaţia, care are şi un crâmpei de adevăr. Era cât pe-aci să plec în Anglia în 1979, însă toate bursele de atunci au fost blocate din cauză că un student rămăsese în străinătate (cred că în Norvegia) în vara precedentă. N-am călătorit în Occident decât după 1990. „Cenaclul” Cafeneaua critică a ajuns la 134 de ediții - Ce este Cafeneaua critică pe care o organizezi? - E un proiect de dezbateri pe teme socio-culturale pe care l-am desfăşurat la mijlocul anilor ’90 la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, unde predau, şi pe care am fost rugat să-l reiau după o pauză de 10 ani, în 2008, în cluburi din oraş (de mult timp se ţine la Club A). Invit săptămânal personalităţi din toate domeniile intelectuale şi discutăm despre actualitatea culturală. Am ajuns la 134 de ediţii „pe stil nou” (socotite din 2008 încoace). Primăvara trecută, la borna 100, şi de curând, înainte de intrarea ân vacanţa de vară, am organizat gale cu premii ale Cafenelei critice. Vine destul de multă lume, mai ales studenţi, masteranzi şi doctoranzi, dar şi public cultural divers. Ies mereu întâlniri foarte interesante, instructive, agreabile. Şi acumulez o preţioasă arhivă de înregistrări ale acestor mărturii despre cultura contemporană şi despre întreaga istorie postbelică, uneori şi antebelică, fiindcă le pun invitaţilor mei întrebări despre tot traseul lor biografic, care, la vârste respectabile, porneşte de departe. - Ce scriitori români îți plac (din toate timpurile)? Pe cine ai „promova”? - Mi-e greu să dau nume puţine, iar listele mai lungi ar umple câteva pagini de ziar! În principiu, criticii trebuie să citească, să înţeleagă, să interpreteze toată istoria literaturii, din care ai ce alege! O selecţie severă ar semăna cu o extragere de loterie. Altă dificultate ar putea decurge din diferenţele dintre setul de vârfuri cvasiunanim recunoscute – „clasicii” – şi eventualele preferinţe mai speciale. Aşa că îţi ofer drept răspuns un singur nume, urmare şi a faptului că am lansat de curând, la Salonul de carte „Bookfest”, o ediţie monumentală a jurnalului său: Radu Petrescu, despre care multă lume nu ştie că a fost şi va rămâne unul dintre cei mai mari prozatori români. Împreună cu doamna Adela Petrescu am publicat, în premieră, (la Editura Paralela 45) jurnalul integral al lui Radu Petrescu, completat cu secvenţe recuperate în forma lor iniţială, într-un volum masiv, de circa 1.100 de pagini, format mare. - Ai avut tot felul de dispute în viața literară. Teai mai potolit sau le continui? - Nu sunt certăreţ din fire, aşa că n-am ce să „potolesc” în felul meu de a fi. Cred – în schimb – în nişte valori, în viziunea mea postmodernă şi liberală asupra literaturii şi a societăţii. Mai rău, am şi convingerea opiniunilor mele, pe care le exprim argumentat şi consecvent. Am constatat că atare atitudine deranjează anumite grupuri conservatoare, care se simt puse, prin contrast, în dificultate. Am avut din partea lor contrareacţii extrem de violente uneori, ignobile, denigratoare, înjurături în toată regula. N-o să cobor niciodată acolo: nu scriu pamflete, nu declanşez atacuri la persoană, nu abdic de la dignitatea discursului intelectual. Iar dacă ideile mele au provocat marele „război cultural” al postcomunismului românesc, poate că aşa trebuia să fie, dacă omul chiar are convingerea opiniunilor lui!...