124 de ani se împlinesc astăzi de la nașterea lui Dan Barbilian, poetul-matematician sau matematicianul-poet, păstrat în istoria literaturii noastre sub numele Ion Barbu. Îi închinăm, cu acest prilej, rândurile de mai jos, care povestesc o perioadă memorabilă din tinerețea giurgiuveanului: aventura germană de la începutul anilor ’20.

Discipol al legendarului om de știință Gheorghe Țițeica, la îndemnul (și diligențele pe lângă Ministerul Instrucțiunii) căruia pleacă, în data de 22 august 1921, la Göttingen, în vederea trecerii examenului de doctorat în matematici, Ion Barbu trăiește trei ani extraordinari în patria lui Goethe. Se întoarce în țară intoxicat cronic cu eter și cocaină! -, obicei deprins în scopul experienței ezoterice de a depăși pragul cognoscibilului -, se internează la „Mărcuța”, de unde iese, cât de cât, ameliorat.

„Întotdeauna am fost porc și promiscuu”

Revenind la periplul teuton - în aceeași perioadă i se alătură, pentru un doctorat în filosofie la Tübingen, prietenul și confidentul Tudor Vianu -, trebuie spus că Barbu nu se ține de carte. Este interesat mai mult de aventura erotică și oferă, în senzaționala corespondență pe care o întreține cu Vianu, detalii incendiare legate de tehnicile de seducție și propriile performanțe sexuale. „Împreună, scrisorile formează un roman rocambolesc și ironic cu un singur personaj masculin (seducătorul matematician valah) și un șir interminabil de personaje feminine, tinere sau coapte quadragenare care se cheamă, simbolic, Dama Vesperală, Dama Protestantă, Venera Scandinavă, Sora Elsa și alte «dame fezandate»... Don Juan scrie o literatură superioară, lăudăroasă, indiscretă, simpatică, scuzată - în îndrăznelile ei - de mărturisirile păcătosului care se căiește: «eu întotdeauna am fost porc și promiscuu»”, notează, nu fără umor, Eugen Simion în prefața realizată celor două volume dedicate lui Ion Barbu în Colecția Opere fundamentale.

O seară de umilire creștină a cărnii

Dar să spicuim, vorba distinsului critic, din acest roman senzual. În aprilie 1922, aflat de zece zile la Berlin, Barbu îi scrie, disperat, înțelegătorului Vianu: „Alaltăieri seară, mă întorceam dintr-un cartier elegant (Ferberliner Platz) în proletarul Norden, unde criza de locuințe de aici mă azvârlise. Avusesem o femeie care mi-ar fi cutremurat și prefăcut toată viața, dacă aș fi cunoscut-o atunci, în anii baudelairieni ai adolescenței noastre. O femeie de mătase, parfum și alb de crin (nevasta unui junker!). Ce se întâmplă?”. De aici înainte, ritmul epistolei barbiene e trepidant: „Pe străzile cu afluență echivocă în care mă angajasem, o urâțenie de curvă și bătrână și murdară își încâlcește privirile în ale mele. Mă, tu ai să înțelegi fără alte lămuriri și analize; așa, din cabotinaj sexual, din blestemata mea nevoie de contrast și, tocmai fiindcă eram epuizat, mulțumit și fără nici o apetență... iau curva cu mine. Se mai amestecă și altă prostie: un creștinism de proastă literatură, un capriciu de jertfă cu orice preț. Curva trebuia să stea până dimineața. Pe la două însă se răsgândește; se scoală din pat și se îmbracă încet. Eu o găsesc îmbrăcată când mă trezesc”.

Urmarea e savuroasă: „Curva îmi scutește toate plictiselile, descuie singură și nu cere nici un ban! Ciudat, nu e așa? Idiotul de mine, mă culc liniștit, după ce m-am asigurat prin pipăit că amândouă portfeuiurile sunt la locul lor, în buzunarele hainei. Da, erau la locul lor, am văzut asta dimineață... dar goale!!! Trei mii de mărci = deficitul acelei seri de umilire creștină a cărnii. Și acum sunt un om nebun, alergând din colț în colț în lumea prea puținilor cunoscuți de aici, ca să pot trăi de azi pe mâine și să pot pleca la Göttingen. Succesul de până acum îmi dă fiorii morții. Aia am putut încropi vreo două sute de mărci. (...) Tudore, nu mă lăsa. Trimite-mi cât poți (dacă poți totuși) și cât de repede, telegrafic. Vreo mie de mărci, ținuți cu dinții, mi-ar înlesni plecarea la Göttingen și traiul acolo, până la sfârșitul lui aprilie când primesc bani din țară”. Încheierea e dramatică: „Tudore, nu mă lăsa amanet nemților, îți faci păcat. Scapă-mă de nevoie, dar repede, repede de tot”.

 

Un pariu câștigat

Debutul (liric) lui Dan Barbilian se datorează unui pariu cu Tudor Vianu. Plecaţi într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan îi promite lui Tudor că va scrie un caiet de poezii, iar viitorul critic literar îi dă asigurări că, în cazul în care va realiza un volum de versuri reușit, îi va dedica un studiu. Barbilian, viitorul Barbu, își descoperă astfel înclinația spre poezie, iar Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi.

 

A „păcătuit” (și) cu o călugăriță!

Seducătorului Ion Barbu îi mergea mai bine când încerca să cucerească o femeie prin alte mijloace decât cele financiare. Era atât de fermecător, încât, la un moment dat, a reușit performanța de a suci capul unei călugărițe, Else Granz, într-un vagon restaurant, pe drumul spre Nürnberg! „Fragilități și albeți de porțelan de Saxa, ochi... cum ar fi cochilia unui melc albastru”, i se destăinuie Barbu amicului Vianu.

Trei ore de dragoste în trăsură

Aventurile erotice ale matematicianului sunt atât de diverse și amănunțit expuse în epistolele expediate către prietenul aflat la Tübingen încât evidențierea uneia anume e extrem de dificilă. Să încercăm totuși! În primăvara lui 1922, Ion Barbu merge la concert și, în timp ce ascultă Simfonia a IV-a de Mahler, remarcă un cap frumos de femeie și numaidecât este cuprins de o „beție de apoteoză nemaiîncercată”... Beția se încheie, ca în Madame Bovary, într-o trăsură care rulează trei ceasuri pe străzile orașului și costă, la sfârșit, 400 de mărci. În trăsura umblătoare se petrece, bineînțeles, sublima alcătuire, comunicată amicului în acești termeni: „Mă, și-a fost ceva cutremurător, nepământesc (...) m-am sugrumat, în prada unui sadism fără seamăn”.

 

Vorbe meșteșugite pentru Nina Cassian

Când are interes și chef, adică atunci când vrea să cucerească inima unei femei, Ion Barbu nu-și măsoară vorbele. „Când cunoaște, în 1947, pe tânăra poetă Nina Cassian (foto), matematicianul se declară numaidecât cititorul ei absolut: «mă botez singur în numele celei ce vine» - menționează Eugen Simion în prefața amintită anterior. Suficient pentru amăgirea „muzei” Nina.