Uniunea Europeană prezintă toate simptomele marilor imperii bolnave care de-a lungul istoriei s-au dărâmat sub propria greutate.

Un editorial senzațional al profesorului britanic Gwythian Prins pentru Daily Telegraph.

 

Sunt două lucruri bizare legate de „remainiaci”, gruparea plină de sine care reprezintă 5% din țară și care încearcă să oprească Brexitul. Primul este binecunoscut: lipsa lor de respect pentru cel mai mare vot democratic din istoria britanică. Dar al doilea nu este. E vorba de strania lor atitudine față de UE. Freneticul  lor „detector de virtuți” vede toate greșelile la britanici și nici una la mașinăria ne-aleasă a Bruxelles-lui, în negocierile ca o luptă în noroi pentru ieșirea din UE.

Dar care este starea de sănătate a acestei instituții gata să țină Marea Britanie prizonieră într-un Brexit gen „Hotel California” – unde cineva poate să se cazeze, dar nu poate să mai plece niciodată?

Sunt un istoric și antropolog cultural, așa că am decis să fac o comparație între UE și alte sisteme sociale complexe din trecut, folosind instrumentele academice care îmi sunt la  îndemână.

Principala mea descoperire ar trebui să-l îngrijoreze pe dl Selmayr, uber-birocratul german care tocmai a preluat luna trecută conducerea efectivă a UE printr-un puci chirurgical. Iar această descoperire ar trebui să-i liniștească pe toți cei care au votat în 2016pentru părăsirea UE.

Ieșind acum, am putea evita punctul culminant al crizei majore a UE. Iar „remainiacii” pur și simplu sunt incapabili să vadă asta.

Dacă aplicăm faimoasa metodă a riscului colapsului societăților complexe la cazul UE, descoperim că aceasta se află în plină zonă de risc. De ce?

Mai întâi, trebuie să identificăm ce fel de instituție este UE. Ei bine, seamănă cu un imperiu. Se comportă ca un imperiu. Și, în mod sigur, vorbește ca un imperiu (ascultați-l pe dl Tusk!). Își tratează supușii ca un imperiu. Aceștia bombăne a răscoală, așa cum fac statele vasale. În acest timp, conducătorii săi, elita de la Bruxelles, își căptușesc cu pene cuibul, așa cum predecesorii lor au făcut în URSS.

În 2007, președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, chiar a numit UE un imperiu.

Cred că putem afirma liniștiți că UE este un imperiu. Iar imperiile se prăbușesc. Se confruntă și acesta cu un asemenea risc? Și dacă da, cum putem afla?

Principala metodologie de analiză a riscului de prăbușire a imperiilor a fost utilizată prima dată de un arheolog american într-o foarte completă trecere în revistă a imperiilor antice. El a împrumutat metodologia din lumea finanțelor și a adaptat-o pentru a măsura beneficiul marginal perceput pe care îl obții – sau nu – dacă sporești complexitatea unei structuri sociale.

Concluzia profesorului Joseph Tainter este că imperiile sunt puternice doar atâta vreme cât beneficiile de pe urma sporirii complexității lor sociale sunt pozitive.

Atunci când mai multă complexitate produce mai puține avantaje, un imperiu intră în zona de risc de colaps.

Am parcurs așadar istoria detaliată a „proiectului” european prin prisma acestei metodologii, iar rezultatele arată destul de limpede că, de la introducerea monedei Euro, „proiectul” se află într-o decădere rapidă. Ce se întânplă? Peste tot în UE – nu doar în Marea Britanie – noi, iobagii, ne răsculăm!

Realitatea este clară. În referendumuri și din ce în ce mai mult și în alegerile naționale, de când Danemarca și Suedia au refuzat moneda Euro, am avut aproape douăzeci de ani de respingere după respingere a intențiilor UE de către populație.

Introducerea prematură a Euro pentru a încerca forțarea ritmului de unificare politică a fost cea mai mare eroare a Federaliștilor. A infectat întregul „proiect” cu o maladie cronică, care îi distruge implacabil legitimitatea.

Următoarea criză a fost în 2005-2006, când olandezii și francezii au respins „Constituția UE”, doar pentru ca aceasta să fie apoi aprobată forțat sub numele de Tratatul de la Lisabona.

Irlandezii s-au opus, așa că a fost nevoie să fie supuși unei a doua încercări. Elita de la Bruxelles a reorganizat referendumurile de câte ori a putut, deoarece crede în propriul ei Mit al Avangardei, crezând că ei știu cel mai bine.

În 2015, pur și simplu au ignorat referendumul din Grecia și au impus condiții și mai împovărătoare pe spatele acestei colonii turbulente.

Cea mai mare criză a conglomeratului european a început și apoi a crescut odată cu Brexitul și cu criza imigrației din Germania. Revoltele din Italia și acum din Ungaria sunt doar cele mai recente și posibil cele mai amenințătoare.

Toate aceste dovezi ale respingerii de către cetățeni, la care Bruxelles-ul răspunde cu mai multă complexitate birocratică, au adus cu claritate UE în Zona de Risc de Colaps, unde se află astăzi.

Pentru a-i descuraja pe alți amatori de evadări, Bruxelles-ul, deși se clatină, este agresiv, intimidant, căutând să-i demoralizeze pe britanici (și încă cum!), încercând să ne împiedice să ne recăpătăm controlul asupra noastră înșine.

Peste tot în UE, crește alienarea, în timp ce cetățenii, sătui să fie tratați cu dispreț, se orientează în mod firesc spre nivelul național, unde lucrurile sunt mai simple. Mai puțină complexitate nu este o catastrofă. Este norma istorică. Și soluția.  

Dacă oamenii nu mai privesc puterea unui imperiu ca fiind legitimă, se răscoală. Imperiile sunt ca prietena lui Peter Pan, zâna Clopoțica. Pot să trăiască numai dacă toți copiii bat din palme. Iar peste tot în Europa, oamenii nu mai bat din palme. Imperiul se prăbușește sub ochii noștri, dar aceasta nu este problema numeroșilor „Brexiteers”, ci doar a puținilor „remainiaci”.

Guvernul (britanic) ar trebui să înțeleagă această evidență. Suntem de departe tabăra cea mai puternică care înfruntă această UE părăginită. Să încetăm să fim atât de timizi. Slavă Domnului că oamenii obișnuiți au avut bunul simț să ne scoată de acolo exact la timp.