REPORTAJ. EVZ vă spune povestea destinului fabulos al unui ţăran dâmboviţean din Lunguleţu, ajuns peste noapte consilier în Ministerul Agriculturii. În fiecare zi, vreme de trei ani, Matei Barbu a îndeplinit acelaşi ritual. Lua maxi-taxiul din faţa porţii pentru a merge la minister, la Bucureşti. Câteodată, când îl pierdea, mai stătea la ocazie. Maşinile trec des prin Lunguleţu, doar e ditamai drumul naţional care traversează comuna dâmboviţeană.
40 de kilometri separau zilnic distanţa dintre nea Matei, bătrânul care plantase cartofi, varză, morcovi şi pepeni de când se ştia, şi domnul Barbu, consilierul personal al lui Gheorghe Flutur, pe atunci ministrul agriculturii.
Actul I: drumul la Bucureşti
Privind înapoi, totul pare o pură întâmplare. Simplu ca în poveştile copilă riei cu domni buni care trag la poarta oamenilor simpli şi le modifică fundamental destinul. „A fost uşurel să ajung consilierul lui Flutur“, admite Matei Barbu. În curtea casei de la marginea satului, sub nucul bătrân de peste 100 de ani, nea Matei repara tractorul atât de necesar la munca câmpului. „Cum vă descurcaţi cu agricultura, ce probleme aveţi?“, l-a deranjat subit o voce necunoscută.
Oricând dispus să împărtăşească din vasta sa experienţă, ţăranul a încropit pe loc un întreg pomelnic: seceta, subvenţ iile, pieţele de desfacere, preţul kilogramului de cartofi, nimic nu a scăpat analizei ad-hoc. „Văzând el că am intrat puternic în subiect, zice: «Domnule, ştii cu cine ai stat de vorbă? Eu sunt Gheorghe Flutur, ministrul agriculturii». Zic: Să trăiţi, să fiţi sănătos! «Nu vrei să vii mâine la minister?». Păi, nici nu ştiu unde e ministerul şi n-am niciun rost să vin, cu ce ocazie? «Te invităm noi, vine maşina şi te ia de aici. Mâine, la ora 8.00, eşti la minister. Te pun consilier»“. A doua zi, nea Matei devenise deja domnul Barbu, cu propriul birou la minister. Un personaj. Ce-i drept, uşor sceptic la început. Ce influenţă putea să aibă un simplu ţăran într-o structură atât de stufoasă? „Am zis că sunt de ăla care duce ziare de la un birou la altul. Nu ştiam că puterea mea era directă, să-l informez pe ministru, să merg cu el peste tot“. Un singur sfat a primit, în rest avea libertate deplină: „Să nu intri în politică, altfel te dărâmă presa“.
Actul II: concedierea politică
Bucureştiul n-a fost pentru Matei Barbu oraşul avantajelor dobândite prin relaţii la nivel înalt. Cu atât mai puţin a fost locul unei îmbogăţiri rapide. Salariul de consilier: 9 milioane de lei lunar. Entuziasmul era însă nepreţuit: „Era militărie, nu ce e acum. Lucram cu cuţitul pe masă, cum s-ar spune. Dar mie mi-a plăcut, eram chiar pasionat. Citeam ziarele zilnic, mă informam. Îmi luam presa de la metrou singur, deşi aveam centru de presă şi la minister. Miercurea şi vinerea aveam audienţe. Vorbeam la câte patru telefoane, mă lua capul, trebuia să rezolv omul care venea la mine“. În Bucureşti însă a refuzat să se mute. Pur şi simplu, nu-i place. Oamenii i-au plăcut mai mult. Fără colegii de la minister nu ar fi reuşit, recunoaşte asta.
„Mă ajutau toţi. Eram foarte respectat. Toate doamnele mă întâmpinau frumos dimineaţa“. Nici pe Decebal Traian Remeş, cel care l-a dat afară din minister, nu-l vorbeşte de rău. „M-a concediat pentru că, chipurile, făceam politica lui Flutur. Dar era om cumsecade. Acum cred eu că mi-a scăpat o vorbă pe undeva şi i-a durut. Mi-am tăiat craca singur“, spune împăciuitor bătrânul.
Actul III: întoarcerea în sat
Matei Barbu s-a retras astăzi la viaţa normală dinaintea perioadei ministeriale. Iar normalitatea în Lunguleţu se plasează mereu între aceleaşi coordonate: producţia câmpului şi nevoile gospodăriei. Bătrânul nu se plânge de pensia de 5 milioane de lei vechi. Problemele lui sunt, ca pentru orice ţăran de-al locului, seceta, datoriile contractate şi preţul incredibil de mic al cartofului. Presiunea pieţei unice se resimte până la Lunguleţu. Când întreţinerea hectarului cultivat te costă 60 de milioane de lei, iar kilogramul produs îl vinzi cu 1.000 de lei, lucrurile nu pot merge spre bine. Criza e cuvântul de ordine în Lunguleţu de astăzi.
ŞOMER
„Decebal Traian Remeş m-a concediat pentru că făceam politica lui Flutur. Dar era om cumsecade, chipurile. Acum cred eu că mi-a scăpat o vorbă pe undeva şi i-a durut. Mi-am tăiat craca singur.“ Matei Barbu, fost consilier al ministrului agriculturii
Brânză, benzină şi circ
În minister n-au fost doar zile banale, îngropate între hârtii, decizii şi audienţe. Odată a venit un cetăţean înarmat cu o sticlă cu benzină şi două găleţi de brânză decis să-şi dea foc şi să provoace zarvă.
„Tremurau toate fetele din minister. Lasă că mă duc eu la el şi văd care-i treaba“, îşi aminteşte fostul consilier. Omul, un ţăran cu trei vaci de lângă Bucureşti, era supărat pentru că nu mai putea să-şi vândă brânza în piaţă. Şi domnul Barbu a coborât la el.
„Măi, omule, ce vrei să faci? Ai cu ce trăi, dar alţii care nu au nimic? Eu parcă te-aş cunoaşte, mata eşti un om credincios!“, a plusat poznaş nea Matei, încercând să domolească elanul sinucigaş ului. Şi a funcţionat. „Da! - exclamă turbulentul, eu am învelit biserica de la Stoeneşti, am pus tablă pe ea“. „Păi, şi vrei să te duci pe mâna diavolului?“, a continuat consilierul pe acelaşi ton. Şi l-a convins. „Mâine apari în ziar - i-am spus. Când a simţit că a obţinut ce îşi propusese, mi-a şoptit şiret: «Mata crezi că-mi dădeam foc? Făceam şi eu aşa, la spectacol»“. Şi acum regretă domnul Barbu că nu i-a tras o mamă de bătaie brânzarului. O merita cu prisosinţă.
VIITOR
Oamenii şi cartofii lor de zi cu zi
Cu ce s-a ales Matei Barbu în urma experienţei de consilier la Ministerul Agriculturii? Oamenii din sat îl respectă încă şi mai mult. Dintre vecini, Dumitru Miron, om trecut de 80 de ani, îl stimează cel mai mult: „Matei a fost la Bucureşti, a fost prin ţară, ştie lumea“. Nici nea Nicu, alt consătean, nu face risipă de laude: „Matei Barbu aţi zis? E dat dracului, domnule, e om de toată isprava.“
La ultimele alegeri, chiar Gheorghe Flutur l-a sunat să-l îndemne să candideze şi să-i promită tot sprijinul. Domnul Barbu, în schimb, nu vrea să conducă el comuna.
Are alte obiective. Acum doi ani, a făcut o piaţă de desfacere pentru producătorii locali de cartofi. Era nevoie mare de ea în Lunguleţu, să nu mai vândă oamenii cartofi direct de pe câmp. E mândru de această realizare, deşi recunoaşte că „afacerile“ merg din ce în ce mai prost. Mai cu seamă în acest an. E din cauza Uniunii Europene, cred toţi localnicii, pentru că se importă cartofi de la greci şi turci, ieftini, dar artificiali, fără gust. Teama că asta va ruina Lunguleţu este la cote înalte. „Noi, oricum, nu ne lăsăm de cartof aici, deşi marfa noastră nu mai e căutată“. Trebuie să înţelegem criza în care se află agricultorii din sat - asta e speranţa sătenilor.
Cu un an în urmă, oamenii au luat credite şi au investit în câmp. Băncile i-au ademenit, unii au împrumutat sute de milioane. Au girat cu ce aveau, case, tractoare, maşini, şi dacă statul nu stabileşte un preţ echitabil sunt pierduţi. Subvenţiile sunt şi ele de tot râsul. Nici două milioane de lei vechi la hectarul de pământ.
În Lunguleţu, cu adevărat, cartoful e motorul vieţii. „Băiatul meu a dat acum nouă tone de cartofi cu 1.000 de lei kilogramul. Păi, cât să vinzi ca să-ţi iei lemne să treci peste iarnă? Acum, şi cu scumpirea benzinei, e jale“, conchide Matei Barbu. Soluţia? Poate Flutur să câştige alegerile şi să se întoarcă la minister.
Chiar la congresul PDL, când cu europarlamentarele, nea Matei, invitat personal de fostul său şef, a fost ridicat sus de tot pe scenă: „Remeş l-a dat jos, eu îl ridic“, ar fi zis Gheorghe Flutur. Dacă îl cheamă din nou consilier, se duce fără să clipească. Să pună ordine în treburi.
AVERE
Cartoful, brand de Lunguleţu
În Lunguleţu, cartoful şi varza sunt branduri în sine. De fapt, chiar mai mult. Agricultura întregeşte un ciclu după care oamenii locului îşi reglează traiul zilnic de când se ştiu. Pe vremea lui Ceauşescu, aici era cooperativă puternică, cu zeci de utilaje şi peste 3.000 de vaci. Astăzi, abia dacă mai găseşti 20 de cornute în aşezarea care găzduieşte 6.000 de suflete. Viaţa nu este deloc uşoară. Plouă rar, şi asta înseamnă că oamenii sunt nevoiţi să irige artificial culturile. Câmpurile sunt peste tot „tăiate“ de puţuri, peste 5.000 la număr. Pământul e singura avere a celor de aici.
După ’90, ţăranii s-au luptat pentru el. Unii au primit ceea ce fusese colectivizat în epoca romantică a comunismului naţional, alţii îşi duc şi astăzi războaiele mai departe. Nea Matei a fost un norocos. Şi-a recuperat terenul chiar pe vechiul amplasament, a reuşit să-şi cumpere şi un tractor, disc şi chiar grapă. Fondurile SAPARD au rămas totuşi un vis interzis chiar şi pentru ditamai consilierul personal al ministrului Flutur: „Băieţii mei au firmă, Cooperativa Lunguleţu. N-am putut să luăm nimic, cu toată lupta. Dacă n-ai proiect făcut, să poţi trece prin 19 filtre, nu primeşti nimic. Şi mai e ceva: îţi trebuie bani, că finanţezi tu jumate. Oricum, în sat toţi m-au luat de prost, că n-am reuşit să primesc fonduri“.