Evz: Ați apărut pe lume în data de 1 februarie 1944 în București. În aceeași zi, în Capitală s-au mai născut încă 14 băieți. Unul dintre ei este marele scriitor Petru Popescu. În alți ani, dar tot pe 1 februarie s-au mai născut I.L.Caragiale sau Nicolae Breban. Cum comentați?
Lucian Boia:
Nu acord nici o importanță acestui lucru. Eu sunt un raționalist destul de limitat. Nu sunt capabil să zburd pe câmpiile imaginarului. Poate și din acest motiv m-am ocupat de imaginarul altora. Nu am înclinarea asta. Știu doar că sunt născut în Vărsător, dar nu acord nicio importanță acestui fapt.

Unde ați copilărit?
M-am născut în București în cartierul Cotroceni, pe strada Doctor Turnescu nr.12 (pe acolo au stat și Șerban Cioculescu sau Ion Minulescu). Acolo am locuit până la vârsta de 32 de ani, în 1976. Toată viața mea am trăit în București, cu excepția rarelor ocazii când am fost plecat în câteva țări străine. Cu acest prilej aș dori să dezmint și zvonul că trăiesc în Franța și vin din când în când în țară.

Bombardamentul

Mi-a povestit mama că atunci când aveam doar două luni cartierul nostru a fost bombardat în ziua de 4 aprilie 1944. A fost, ca să zic așa, primul meu contact cu al Doilea Război Mondial. Familia mea s-a mutat la Câmpulung Muscel și a stat acolo o perioadă. Acest oraș a fost unul dintre locurile copilăriei mele. Acolo stătea sora bunicului din partea mamei. În toate vacanțele, până pe la 22 de ani, m-am dus acolo. Mătușa mea, care nu arunca nimic, avea în pod tot felul de reviste din perioada interbelică, bunicul avea o bibliotecă fabuloasă…Toate acestea m-au atras către istorie sau către ce este mai vechi.

De unde se trăgea Bunicul?
Din Italia, din nord. Venise în România la sfârșitul secolului al-XIX- lea și se ocupa cu construcțiile de drumuri. Și se stabilise la Câmpulung. Bunicul a fost profesor și s-a românizat deși se căsătorise tot cu o italiancă și tot fată de inginer de drumuri și poduri. Ei au vorbit, însă, tot timpul românește în casa unde a crescut mama. Mama mea a făcut studii de Litere și s-a specializat în literatura romănă veche și a lucrat cu Cartojan, funcționînd la Biblioteca Academiei și la Arhivele statului. Mama mea a murit în anul 2007.

Stenografia și Radu Vasile

Tata, Aurel Boia, se trăgea din Mărginimea Sibiului, de la Săliște. Au trecut în Dobrogea, care a fost colonizată cu mocanii din Mărginimea Sibiului și cu aromâni. Tatăl meu s-a născut în Dobrogea și a făcut studii de filozofie și socologie. El a făcut parte din echipa lui Dimitrie Gusti și apoi din cea a lui Henri Stahl, care a fost și sociolog dar și creatorul sistemului românesc de stenografie. Tot Henri Stahl s-a ocupat (și tatăl meu l-a urmat) de grafologie și expertiză. Tatăl meu a fost profesor și director la școala postliceală de stenografie și a lucrat la Ministerul Justiției la laboratorul de criminalistică. Părinții mei s-au despărțit când eu aveam nouă ani și am rămas cu mama, care mi-a influențat mai mult viața.

Pe unde ați făcut școala și cu cine ați fost coleg?
Am făcut școala generală la 154, pe calea Plevnei, liceul Sf. Sava și Facultatea de Istorie, unde am fost coleg de an cu Radu Vasile, fostul Prim Ministru. Am terminat șef de promoție și am rămas asistent în facultate. Destul de repede mi-am dat doctoratul și eram singurul asistent cu această titulatură. M-am specializat în istoria istoriografiei, o materie care m-a ferit într-o oarecare măsură de unele compromisuri.

Se miră foarte mulți oameni pentru că publicați cărți de succes din perioade diferite. Sunt documentări mai vechi?
Nu, tot ce public în ultimii ani am documentat cu puțin timp înainte. Mă ocup numai de istorie, altceva nu fac și nu am făcut niciodată. Dacă mă scoți din acest domeniu nu știu aproape nimic.

O activitate interesantă în Epoca de Aur

Ați apărut dintr-o dată în atenția publicului; cum se explică?
Eu scriu și public cărți de multă vreme, încă din 1974. Lista este lungă. Tot timpul am desfășurat această activitate. Începând cu o carte despre Mișcarea națională a românilor din Transilvania, lucrarea mea de doctorat, o carte publicată la Editura Litera sau cu un important dicționar despre marii istorici ai lumii, o carte tipărită și tradusă în mai multe țări. La realizarea căreia am colaborat cu istorici, cam 200, de pe toate continentele încă din anul 1980, când la București a avut loc Congresul mondial de istorie. De altfel, o să vă surprindă, am studiat și la Praga, la câteva luni după ce țara a fost ocupată de trupele sovietice, în anul 1968. Eu am plecat acolo în noiembrie 1968 și am stat până anul următor în luna mai și m-am familiarizat în relațiile dintre popoarele noastre. Am scris o carte despre asta care a apărut mulți ani mai târziu la o editură engleză.

Ați tipărit cărți și în Franța?
Am studiat la Paris și am stabilit colaborări cu colegi din Franța. O nemțoaică ce preda la Universitatea din Nancy, cu care am colaborat mulți ani, m-a întrebat cum stăm cu imaginarul la noi și mai ales cum stăm cu călătoriile pe lună, căci era moda. Am descoperit un roman publicat la noi „Un român în lună” (1913-1914) o carte găsită în biblioteca tatălui meu, și scrise de H. Stahl, și de aici până la planeta Marte nu a mai fost decât un pas! În Franța am publicat multe alte cărți și majoritatea dintre ele sunt traduse și în românește în prezent.

Și, dintr-o dată, ați ajuns în centrul atenției opiniei publice. Cum s-a întâmplat?
Probabil cam din anul 1997 am reușit să găsesc un registru de comunicare cu publicul din România. Cărțile mele au început să se vândă bine și știu că în ultimii ani mi s-au vândut cam 300.000 de volume

Câștigați bine?
Suficient ca să trăiesc civilizat, dar nu ca să îmi cumpăr iahturi sau cine știe ce vile.

Dar unde locuiți?
În cartierul Militari, pe lângă Pasajul Lujerului.

Ultima carte despre Primul război mondial a provocat niște controverse…
Am văzut și eu și m-am mirat. Un ziar și un post de televiziune au încercat să facă raiting pe spatele meu. Ei au anunțat că s-a întâmplat un cutremur în istorie. Au sărit mulți și chiar fețe bisericești. Toți acei oameni nu citiseră cartea mea, în care este vorba despre un război și nu despre Transilvania. Lumea s-a inflamat, dar a fost un foc de paie.

Următoarea carte apare peste câteva zile

„Comarnescu rămâne, până la urmă, un eseist informat și agreabil, dacă reușim să facem abstracție de concesiile ideologice, destul de supărătoare pentru cititorul de azi. Ar fi putut da și o mare operă, în registrul ficțiunii sau în cel al interpretării fenomenului cultural și artistic?”, spune Lucian Boia despre viitoarea lui carte.

„Agentul Anton apare în 1953 și se manifestă fără întrerupere până în 1969. Anton nu are reticențe: merge până la capăt în raporturile cu Securitatea, la fel cum și Petru Comarnescu a mers până la capăt în preluarea clișeelor ideologiei comuniste. Fie că i se cerea, fie din proprie inițiativă, divulgă tot, de cele mai multe ori, pe un ton neutru; în anumite cazuri, totuși, când se referă la persoane pe care le antipatizează sau care l-ar fi nedreptățit, comentariile devin acide, iar informațiile sau insinuările, compromițătoare. Își găsesc aici o supapă și frustrările (acute) sociale și intelectuale ale lui Petru Comarnescu. Iată-i, prinși ca într-un insectar, pe toți cei care nu i-au acordat importanța meritată! Verdictul moral nu poate fi decât unul de vinovăție; excesul de zel anulează până și circumstanțele atenuante care s-ar fi putut altminteri invoca (marele vinovat, în toate, fiind regimul comunist). Însă valoarea literară a multor pagini este indubitabilă. Laolaltă, alcătuiesc un fel de Comedie umană a lumii intelectuale și artistice românești din anii ’50 și ’60. Petru Comarnescu și-a ratat «marea operă» a vieții. Să o fi reușit agentul Anton?“

Te-ar putea interesa și: