Pascal Bruckner a vizitat ultima dată România la finalul lui noiembrie 2019, cu prilejul lansării romanului Un an și o zi, volum publicat în România de Editura TREI. Am ratat atunci întâlnirea cu profesorul care a predat cândva la San Diego, în America, sau la Paris, la Institutul de Studii politice. Nu și următoarea ocazie, când, prin amabilitatea editoarei Teodora Ivan - mulțumesc! -, l-am cunoscut pe acest intelectual vigilent care înfruntă astăzi derapajele corectitudinii politice și apără Europa de propria orbire.
Pascal Bruckner este un tip elegant, deloc protocolar, sensibil (mai ales la lumină), deschis și, ca orice străin mai de soi rătăcit pe plaiurile Dâmboviței, nerăbdător s-o ușchească înapoi de unde a venit. Are o strângere de mână rășchirată, potrivită cu fizicul cândva viguros. Vocea însă îi este fermă și caldă.
Cea mai mare frică a lui Bruckner
- Florian Saiu: Propun să începem dialogul de la ultimul roman publicat: „Un an și o zi”. Cum simțiți/resimțiți trecerea timpului, stimate domnule Pascal Bruckner? Apoi, în siajul întrebării precedente, ați simțit vreodată că n-ați nimerit în dimensiunea temporală potrivită omului Pascal Bruckner? Ce secvență din istoria omenirii iubiți cel mai mult?
- Pascal Bruckner: Îmi trăiesc timpul ca toată lumea, ca pe o prăpastie, ca pe un abis, dar și ca pe un drum care îmi permite să merg înainte, să avansez. Sigur, de multe ori mi-e teamă că mă voi rătăci într-un univers paralel, dar acest aspect îmi rezervă senzația unei aventuri pe cât de pasionante, pe tot atât de terifiante, deci vii.
- Dar de ce terifiante?
- Terifiante pentru că aș putea să fiu răpit, de exemplu, răpit de o entitate superioară, de o forță islamistă sau de o forță paramilitară din America Latină. Și-atunci chiar că aș intra și aș trăi în alt timp.
Minoritățile și strategiile lor de victimizare
- Aveți această teamă?
- Din când în când, da, să știți că o am. Mai ales că eu călătoresc destul de des. Dar să nu mai vorbim despre răpiri. Să vă spun mai bine că iubesc epoca și timpul în care trăiesc. Sunt potrivit, cred, pentru aceste vremuri.
- Să trecem la eseuri, pentru că eu, trebuie să recunosc, sunt mult mai atras de eseurile dumneavoastră decât de romane. Vă felicit pe această cale pentru implicarea în viața cetății, pentru atitudinea promptă în legătură cu cele mai delicate probleme cotidiene. „Un rasism imaginar - islamofobie și culpabilitate”, de exemplu, este, dincolo de mesajele promovate, un act de normalitate pentru un intelectual occidental cu capul pe umeri. Cum am ajuns, stimate domn, să ne culpabilizăm dincolo de realitățile concrete? Cum a ajuns corectitudinea politică, promovată inițial în SUA, să ne îngrădească, de fapt, discursul, acțiunile, viețile? Cum se prezintă acum, din acest punct de vedere, Occidentul, Franța? La Paris s-au emis legi care promovează limbajul intruziv - riști o amendă dacă te adresezi, de exemplu, unei doamne cu formula „doamna doctor”, în loc de „doamna doctoră”/madame la docteur...
- Aceste legi nu există încă la Paris, ele au răzbătut în SUA și în Anglia. Franța rezistă. Utilizarea rezonabilă a unor formule de adresare este mai puternică decât corectitudinea politică. Dar riscul există, este prezent. Anumite formațiuni politice și minorități ar putea să intre la un moment dat în avantaj în lupta cu bunul simț. Pericolul nu este, așadar, exclus. Există, clar, strategii ale victimizării. Și când spun asta mă refer la strategiile minorităților care se victimizează sexual, rasial, religios. Le place să se prezinte drept noii damnați ai Pământului. Din păcate, și o parte feministă a căzut în această capcană, îngreunând legitimitatea unor revendicări poate corecte, nepătate de virulența victimizării minoritare extreme. Cam acesta ar fi provocarea de astăzi: identificarea și eliminarea acestei false victimizări.
Scopul? Culpabilizarea Europei
- Dar care ar fi ținta acestei victimizări?
- Culpabilizarea lumii occidentale, prezentarea ei drept una abominabilă prin excelență. Singurul loc în care drepturile femeilor, ale copiilor, ale minorităților sunt recunoscute - Occidentul, adică - este descris, de fapt, tocmai pe dos de aceste minorități. O lume întoarsă pe dos, fără îndoială.
- Cât de periculoasă credeți că este sau ar putea fi această răsturnare fictivă, garantată, iată!, de corectitudinea politică?
- Foarte periculoasă! Cred că trebuie să reacționăm fără întârziere. Să fie pedepsiți cei răspunzători pentru această autocenzură care nu ne va aduce nimic bun.
Ridicați ziduri în jurul Europei!
- Stimate domnule Bruckner, în ciclul acesta milenar de migrație Est-Vest, Occidentul pare cumva sufocat. Cum credeți că vor influența valurile emigranților, coroborate și cu politica aceasta numită „corectă”, structura culturală occidentală? Va reuși Apusul să asimileze într-un mod fericit aceste mase de oameni atât de diferite de canonul vestic?
- Aceasta este marea provocare a prezentului. Pentru că valurile aceastea de emigranți nu merg în Rusia, nu merg în Arabia Saudită, nici în Magreb, ci vin în Europa. Ei știu că Europa are o conștiință și se crede obligată să-i primească. Și consecința este o exacerbare a sentimentelor populiste în țările europene, nu doar în Est și în Centru, ci și în Vest, în Franța, în Danemarca, în Suedia. Oamenii sunt deja exasperați, iar șantajul umanitar merge din ce în ce mai prost. Deci, cred că Europa trebuie să instaureze niște frontiere. Există deja o imigrație legală în Europa - în Franța, de exemplu, intră în fiecare an câte 100.000, 200.000 de persoane -, nu mai putem accepta să vină încontinuu valuri de imigranți ilegal. Care, după ce vin, nu mai pleacă.
- Ce-ar trebui făcut?
- Politicienii de la Bruxelles trebuie să înțeleagă că avem nevoie de inițiative care să închidă granițele Europei.
Partea a doua a dialogului cu Pascal Bruckner va apărea mâine, în exclusivitate pe evz.ro.
Despre autor
Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze.