I-am citit mai întâi cartea autobiografică „Dincolo de patul armei” și am observat că fostul meu coleg de facultate Vergil Matei a scris despre el însuși cum am scris și eu despre mine în „Parada”, adică fără să-și ascundă originile sociale modeste și faptul că și-a petrecut prima tinerețe simplu, printre muncitori. Acolo a învățat cum se câștigă un ban cinstit, printre semenii săi, mai degrabă săraci dar cu o morală fermă, care-i face să împartă și puținul pe care-l au unui om pe care-l respectă.
Cu aceeași plăcere am citit și „Întâmplări de peste zi”, cartea de reportaje a acestui autor. Azi, unii dintre marii oameni de cultură ai țării consideră aceste preocupări pentru omul de rând ca fiind o formă literară decadentă (căci Vergil Matei duce reportajele sale până-n pragul literaturii, făcând detectivism literar). Dar statutul de detectiv teribil pe care și-l acordă și pe care și-l câștigă numai și numai luând realitatea pe cont propriu, ceea ce îl salvează de clișeele pe care l-ar fi putut asimila din presa de partid - îl ferește în totalitate de proletcultism, proza sa fiind mai degrabă un cine verite.
El nu vorbește una și alta fumează, cum observa Tudor Arghezi la un cetățean contemporan cu el, ci trăiește tot timpul printre oamenii lui modești.
La începutul anilor `90, când exista în România atâta manipulare, eu, împreună cu Cezar Baltag, intram în coloanele de protestatari (proletari sau intelectuali) și încercam să înțelegem cu adevărat ce vor cei din stradă. Mergeam apoi la „Viața Românească” și încercam să împlinim idealurile culturale ale tuturor acestora.
Vergil Matei este și el un om al străzii și al uliței pe care nu le părăsește nici un moment când lucrează. El scrie pe genunchi printre ai lui, între viețași, printre oameni cu idealuri de durata unei vieți - și astfel rezultă o literatură de mare calitate.