De ce se schimbă lumea? Care este explicația acestei răscoale planetare la care suntem martori? Un editorial incendiar intitulat „Nici o țară cu McDonald’s nu poate rămâne o democrație” și semnat de George Monbiot în ziarul britanic The Guardian.

Un val de revoltă mătură lumea întreagă. Popularitatea liderilor actuali se prăbușește peste tot. Simboluri, slogane și impresii iau locul faptelor și argumentelor nuanțate. Unul din șase americani crede astăzi că o dictatură militară ar fi o idee bună. Din toate acestea am tras următoarea concluzie stranie: nici o țară cu un McDonald’s nu poate rămâne o democrație.

Cu douăzeci de ani în urmă, editorialistul Thomas Friedman de la New York Times propunea „teoria celor două arcuri aurii (simbolul McDonald’s – n.r.) a prevenirii conflictelor”. Aceasta afirmă că „niciodată două țări unde se află McDonald’s nu au avut un război între ele, de când McDonald’s este prezent pe teritoriul lor”.

Teoria lui Friedman a fost una din cele câteva care susțineau că capitalismul global va conduce la pacea eternă. Ea credea că un capitalism universal poate crea „un punct de basculare în care o țară, integrându-se în economia mondială, deschizându-se către investițiile străine și consolidându-și consumul, își restrânge definitiv capacitatea de a crea conflicte și promovează democratizarea graduală și pacea tot mai cuprinzătoare”.

Friedman nu a vrut să spună că McDonald’s va pune capăt războaielor, ci că prezența sa într-o țară simbolizează tranziția.

Folosind McDonald’s ca pe o metaforă a forțelor care distrug democrația, o fac, asemenea lui, la modul figurat. Nu vreau să spun că prezența în sine a lanțului de hamburgeri ar fi cauza declinului societăților deschise, democratice (deși a făcut-o în Marea Britanie, folosind legile anti-calomnie împotriva criticilor). Nici nu vreau să spun că țările care găzduiesc McDonald’s vor deveni în mod automat dictaturi.

Ceea ce vreau să spun este că sub asaltul capitalului transnațional, pe care McDonald’s îl reprezintă, democrația ca sistem viu slăbește și moare. Vechile forme și foruri continuă să existe – parlamentele și congresele – însă puterea pe care o dețineau cândva se pierde, reapărând acolo unde nu o putem atinge.

Puterea politică, care ar trebui să ne aparțină nouă, s-a mutat în cadrul întâlnirilor confidențiale cu lobiștii și donatorii, care devin cele stabilesc limitele dezbaterii și acțiunii. S-a pierdut în favoarea diktatelor FMI și Băncii Centrale Europene, care nu răspund în fața poporului ci a sectorului financiar. A fost mutată sub pază armată în peisajul fastuos și înghețat de la Davos, unde Friedman este primit cu atâta căldură.

Mai presus de toate, puterea care ar trebui să aparțină poporului este zdrobită de tratatele internaționale. Acorduri precum NAFTA (tratat de liber schimb între țările Americii de Nord), CETA (trans- Pacific) sau ratatul TTIP (Acordul SUA-UE) sunt concepute în spatele ușilor închise în discuții dominate de lobiștii corporațiilor. Iar acești lobiști pot strecura în ele clauze pe care nici un electorat nu le-ar aproba, dacă ar avea cunoștință despre ele, cum ar fi obscurele tribunaluri offshore, prin care corporațiile pot ocoli tribunalele naționale, pot sfida legile statelor și cere compensații pentru efectul unor decizii luate în mod democratic.

Aceste tratate limitează rolul politicului, împiedică statele să modifice impactul social și reduc drepturile muncii, protecția socială și regularizarea financiară. Ele realizează o caricatură de suveranitate. Cine omite că una dintre promisiunile lui Donald Trump a fost tocmai anularea acestor tratate nu va putea niciodată înțelege de ce oamenii au ales să-l voteze.

Și la nivel național, modelul McDonald’s distruge democrația autentică. Democrația se bazează pe încredere, convingeri și apartenență comune: convingerea că aparții unei națiuni și națiunea îți aparține la rândul ei. Nu putea exista o alegere mai bună pentru a ilustra dezrădăcinarea atașamentului nostru decât modelul McDonald’s.

Așa cum Observă Tom Wolfe în romanul său A Man in Full, „singurul mod în care îți poți da seama că părăsești o comunitate pentru a intra în alta este atunci când lanțurile de francize încep să se înmulțească și ai observat încă un 7-Eleven, încă un Wendy’s, încă un Cosco, încă un Home Depot.”

Alienarea și haosul pe care această distrugere a specificului le promovează sunt sporite de uniformizarea muncii și de regimul de monitorizare ce distruge spiritul, de metodele de cuantificare și evaluare a oamenilor (la care McDonald’s excelează).

Dezastrele din sănătatea publică contribuie la această ruptură. După ce, de pildă, a scăzut timp de decenii, rata mortalității printre americani albi de vârstă mijlocie este acum în creștere. Printre cauzele presupuse figurează obezitatea și diabetul, dependența de opioide și afecțiunile ficatului, iar purtătoarele acestor boli sunt chiar corporațiile.

În cartea sa The Globalisation Paradox, economistul de la Harvard Dani Rodrick vorbește de o trilemă politică. El susține că democrația, suveranitatea națională și hiperglobalizarea sunt incompatibile. Nu le poți avea pe toate trei în același timp. Mcdonaldizarea exclude politicile naționale. Incoerentă și periculoasă, așa cum este ea adesea, revolta mondială față de politicienii tradiționali este în esență o încercare de a reafirma suveranitatea națională în fața forțelor globalizării nedemocratice.

Un articol despre istoria Partidului Democrat al lui Matt Stoller în The Atlantic ne amintește că o alternativă similară a fost formulată de marele jurist american Louis Brandeis. „Poți avea democrație sau poți avea prosperitate concentrată în mâinile unui grup restrâns, însă nu le poți avea pe amândouă”, spunea acesta.

În 1936, congressmanul Wright Pattman a reușit să treacă un proiect de lege împotriva concentrării puterii corporațiilor. Printre țintele sale se număra A&P, lanțul gigant din vremea sa, care golea orașele, distrugea magazinele locale și îi transforma pe „comercianții independenți în funcționari”.

În 1938, președintele Roosevelt avertiza că „libertatea unei democrații nu este sigură dacă poporul tolerează creșterea puterii private dincolo de punctul în care ea devine mai mare decât cea a statului democratic însuși. În esență, acesta este fascism.”

Democrații au privit concentrarea puterii corporațiilor ca pe o formă de dictatură. Au pus limite băncilor și afacerilor private. Ceea ce Roosevelt, Bradeis și Patman știau a fost uitat de cei de la putere, inclusiv de ziariștii puternici. Nu însă și de victimele sistemului.

Unul dintre răspunsurile la Trump, Putin, Orban, Erdogan, Salvini, Duterte, Le Pen, Farage și a politicilor pe care le reprezintă este salvarea democrațiilor de corporațiile transnaționale. Este apărarea elementului fundamental, aflat acum sub asaltul băncilor, monopolurilor și lanțurilor comerciale: comunitatea. Este de a recunoaște că nu există o amenințare mai mare la adresa păcii dintre națiuni decât modelul corporatist care anihilează orice alegere democratică.