În prezentul articol ne propunem să tratăm laconic, dar consistent, soluțiile optimale de atenuare a reculului pe care-l vor înregistra toate business-urile, indiferent de talie și apartenența capitalurilor, criza economică anticipată de mulți specialiști, generată de ineditul trigger Coronavirus, fiind abia la început.
Întrucât, din păcate, se estimează că până la 50% din afacerile românești vor intra în insolvență/faliment, orice decident, owner sau manager, trebuie să inventarieze rapid și corect toate modalitățile aflate la îndemână pentru a-și salvgarda business-ul sau - worst case scenario - pentru a valorifica superior ieșirea ordonată a companiei/firmei din sistem (prin faliment).
Ab initio, mai ales în procedura insolvenței, recomandăm ferm oricărui businessman sau manager să își fundamenteze deciziile de criză majoră, cum pare că este/va fi aceasta, în mod strict pe informațiile primite în cadrul legal organizat al consultanței de specialitate.
Pe scurt, de la simplu la complex, firmele au la dipoziție câteva posibilități legale de răspuns la o situație de criză economică și financiară, în funcție de profunzimea și natura acesteia: eșalonarea datoriilor bugetare, restructurarea datoriilor bugetare și procedura insolvenței.
Eșalonarea datoriilor fiscale este o instituție legală cu vechime și notorietate, fiind inserată în Codul de procedură fiscală, avantajele fiind plata în rate a datoriilor către stat, cu scutirea parțială de la plata accesoriilor fiscale (penalități de întârziere/penalități de nedeclarare), principalul dezavantaj, care îi descurajează în mod evident pe desinatarii de drept ai măsurii (cei aflați în dificultate generată de lipsa temporară de lichiditați), îl constituie obligativitatea constituirii de garanții la nivelul debitului.
Restructurarea datoriilor fiscale este o instituție legală mai nouă, introdusă prin celebra OG 6/2019, dar destinată, in extremis, tot firmelor care nu se află într-o criză financiară profundă, de natură a le amenința însăși existența/continuarea activității lucrative. Deși se poate obține, pe o perioadă de maximum 7 ani, o anulare a până la jumătate din datoriile fiscale, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții cumulative, inclusiv plata unui avans maxim de 15%, dezavantajul care o face inoperantă pentru cât mai multe societăți aflate în dificutate temporară rezidă în obligativitatea accesării cu prioritate a eșalonărilor la plată. De altfel, aceasta este și propunerea noastră de lege ferenda.
Odată acest obstacol obliterat, restructurarea obligațiilor bugetare devine o alternativă decizională viabilă pentru orice manager, chiar și în perioada de criză economică propriu-zisă, pentru cazurile mai ușoare, în care activitatea societății să nu fi fost prea tare afectată, altfel impunându-se recurgerea la procedura insolvenței.
Fără a bagateliza importanța eșalonării și a restructurării în viața economică a unei firme, în contextul creat de epidemia de Coronavirus, primele rămân doar măsuri paliative, ‘’doctorii’’ restructurărilor recomandând operarea de plin drept a instituției juridice a insolvenței, singura în masură să ofere o șansă reală ‘’pacientului’’ (firma).
Procedura insolvenței este caracterizată de un grad înalt de complexitate, generat de variabilele economice, juridice și manageriale implicate, precum și de dezideratul celerității, iar analiza încadrării în ipotezele acesteia presupune o cerecetare amănunțită. Insolvența este o materie specială, cu destule constrângeri legale sub aspect managerial, dar care îşi propune să ofere o şansă de redresare societății debitoare. Ca o scurtă paranteză, recomandăm apelarea la mandatul ad-hoc și la concordatul preventiv, ca proceduri de sine stătătoare de prevenire a insolvenței. De exemplu, în multe cazuri ușoare, mandatul ad-hoc se poate dovedi un instrument de lucru deosebit de util la care societățile pot apela, prin care pot obține contracte mai puțin oneroase de la partenerii lor comerciali (scadențe mai mari, reduceri comerciale consistente), fără să fie în mod necesar nevoie de haircut/remitere parțială de datorie, ca în cazul insolvenței.
NB: Societățile româneşti trebuie să fie pregătite să facă față provocărilor actuale, mai ales că, în urma unui studiu recent, cca 300.000 de firme din România sunt în situatie cu risc mare de insolvență din cauza pandemiei Covid-19!
Ce trebuie să ştie administratorii afacerilor cu risc de insolvență?
În primul rând, insolvența nu este un stigmat, ci o procedură legală stringentă în toate țările membre ale UE (a se vedea Directiva UE privind restructurarea şi insolvența), iar faptul că însuşi organul fiscal poate atrage răspunderea patrimonială personală în caz de întârziere a deschiderii ei este doar un argument în plus (de asemenea, există şi măsuri punitive instituite de Codul penal, pentru acelaşi motiv). Deschiderea procedurii insolvenței este o decizie dificilă de management, poate şi din cauza părerilor preconcepute, dar, dacă se doreşte acordarea unei şanse reale de salvare societăților, este singura care se impune, în urma unui proces decizional judicios şi ‘’chirurgical’’.
Fără a intra în amănunte mult prea ‘’tehnice’’, insolvența presupune, în principiu, continuarea afacerilor (business as usual), sub observația judecătorului sindic şi a administratorului judiciar (practician în insolvență), respectând un Plan de reorganizare bine fundamentat, votat şi aprobat în condițiile legii, apt să asigure o a doua şansă pentru societățile în dificultate, inclusiv prin tăierea datoriilor firmei către diverşi creditori (haircut).
Ca scurtă observație finală, măsurile dipuse de ANAF, desi bine-venite, sunt totuşi insuficiente, dar şi inutile (pentru societățile care îşi pierd clientela, de exemplu), insolvența şi/sau falimentul fiindu-le operante datorită reglementării speciale conferită de legiuitor.
Material realizat de Sebastian I. Pop (avocat) şi Robert C. Cinna (practician în insolvență).