Pe de altă parte, atât timp cât rămân în vigoare măsurile disuasive referitoare la întârzierea/neformularea cererii de deschidere a insolvenței, impuse atât de Codul de procedură fiscală (art. 25 – antrenarea răspunderii patrimoniale personale; administratorii răspund pentru obligațiile fiscale neachitate) cât şi de Codul Penal (art. 240 – antrenarea răspunderii penale; închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă), nefiind suspendate temporar, antreprenorul trebuie să fie foarte atent la testarea condițiilor existenței stării de insolvență, altfel e pasibil de sancțiuni pecuniare şi penale.

La nivel unional/comunitar, pe lângă statu-quo-ul dreptului insolvenței, se marşează şi pe ‘’a doua şansă’’ interpretată lato sensu, adică, înainte de declararea insolvenței/falimentului debitorului, ar trebui să i se ofere acestuia posibilitatea apelării unor remedii/instrumente legale de restructurare a datoriilor (şi afacerilor), care să se constituie în măsuri/proceduri de prevenire a insolvenței, în cazurile în care acestea sunt fiabile, bineînțeles (a se vedea Directiva privind Restructurarea Preventivă şi expunerea de motive).

Propunerea noastră de lege ferenda este să se suspende aplicarea pre-citatelor sancțiuni, ca în alte țări europene, cu scopul parcurgerii procedurilor de prevenire a insolvenței de către societățile debitoare, chiar dacă, statistic, de multe ori, acestea se vor fi dovedit ineficace, insolvența urmând a interveni de plin drept în tentativa finală de a salvgarda afacerile debitorului.

O altă observație importantă este că recent amendata OUG 110/2017 privind Programul de susținere a întreprinderilor mici și mijlocii – IMM INVEST ROMÂNIA prevede o declarație pe proprie răspundere a beneficiarului finanțării că nu îndeplinește criteriile pentru a fi supus unei proceduri de insolvență la cererea creditorilor, or, cu atât mai mult se impune suspendarea temporară a dispozițiilor amintite, din cauza ambiguității și a complexității situațiilor practice (normele de aplicare neaducând lămuriri suplimentare).

Dacă în materie fiscală (nu şi economică) putem conceda că măsurile recente ale legiuitorului român sunt corecte şi benefice, ne rămâne o întrebare dificilă: ce facem cu datoriile non-bugetare?

Cum putem solicita unui furnizor/creditor să procedeze la amânare sau chiar remitere (parțială) de datorie? Nicio lege nu îl poate obliga să adopte această conduită, mai ales în condițiile actualei crize generate de pandemia Covid-19, când propria-i activitate depinde de încasarea creanțelor deținute împotriva debitorului. Furnizorii vor fi confruntaţi, la rândul lor, cu neplata facturilor către alți furnizori, la fel de dependenți de încasari, dar şi cu eventuala pierdere a propriei clientele, această veritabilă undă de şoc propagându-se cu velocitate în întreaga economie, generând apoi, într-un cerc vicios, ineluctabilul blocaj financiar, ca premisă a insolvenţei altor companii.

Singurele potenţiale soluţii pentru restructurarea datoriilor comerciale sunt negocierile extrajudiciare, dar nu anticipăm rezultate bune generalizate în condiţiile în care furnizorul însuşi are nevoie stringentă de lichiditaţi, nefiind vreo subsidiară lipsită griji financiare. Mai punctăm că, în România, sunt operante două proceduri de prevenire a insolvenţei, pe care le-am mai prezentat: mandatul ad-hoc şi concordatul preventiv.