Apartheid-ul este o erezie. Cuvintele nu ne aparţin şi, mai mult, le facem o nedreptate. Ele nu ar trebui citite, ci auzite. Vocea lui Charles Villa-Vicencio le dă formă fără nicio ezitare. Bărbatul din faţa noastră a fost toată viaţa un om convins. Convins de faptul că diferenţele rasiale nu te exclud de la cetăţenie. Convins de faptul că albii, Villa-Vicencio unul dintre ei!, greşesc transformându-i pe negri în sclavi. Convins de faptul că trebuie să învăţăm, în fiecare zi, să fim liberi.
Evz.ro a publicat ieri prima parte a unui interviu cu un om care s-a aflat în prima linie a luptei anti-apartheid din Africa de Sud. Charles Villa-Vicencio a condus, la mijlocul anilor ’90, Comisia de Adevăr şi Reconciliere de la Cape Town, instituţia fundamentală care a mediat tranziţia Africii de Sud spre democraţie.
Istoria acestui bărbat alb decis să-şi ignore culoarea pielii şi privilegiile pe care ea le aducea cu sine merge însă mult mai în spate. Merge în stradă, alături de rezistenţa neagră din anii ’70, merge în închisoare şi, mai presus de toate, merge contra propriei familii, una în care tradiţiile ”albe” au însemnat de secole un singur lucru: culoarea te face inferior. Charles a crezut altceva şi s-a decis să trăiască altfel. Citiţi în prima parte a interviului despre cum poţi să lupţi, cu mâinile goale, alături de Nelson Mandela si Desmond Tutu, împotriva semenilor tai înarmaţi cu arme şi cu dorinţa de a te ucide.
Evz.ro vă oferă astăzi finalul unui interviu-maraton despre iertare şi compromis, despre lecţiile trecutului şi nevoile viitorului. Vom afla de ce nu au gândit susţinătorii apartheid-ului şi de ce victimele vor intra în mormânt ca victime, ce este cel mai important în politică şi ce poate face Occidentul pentru viitorul celui mai sărac dintre continente. Şi, mai ales, ce ar trebuie să înveţe România din lecţia Africii de Sud.
EVZ: Cred că aţi urmărit cazul Cambodgiei. Cum vedeţi situaţia de acolo? În prezent se desfăşoară procesul fostului oficial al khmerilor roşii care a condus teribila închisoare S-21. Charles Villa-Vicencio: Nu sunt un expert în Cambodgia, dar cred că situaţia de acolo e diferită de cea din Africa de Sud din cel puţin două motive. În primul rând, în Africa de Sud am avut această confruntare imensă între albi şi negri, până când cele două părţi au acceptat dialogul şi, prin el, o serie de reguli care să stabilească modul în care vom aborda trecutul, victimele şi călăii. Cambodgia nu a avut acelaşi traseu.
În al doilea rând, legislativul Africii de Sud a decretat că amnestia va fi oferită tuturor celor care vor ieşi în faţă şi vor recunoaşte greşelile şi circumstanţele lor. Iar oamenilor fie li s-a negat iertarea pentru că judecătorii au considerat că mărturia lor nu este completă, fie au fost amnistiaţi. Cambodgia n-a avut parte de un asemenea proces, aşa că locuitorii de acolo vor încă să ştie ce s-a întâmplat, iar singura modalitate de a afla adevărul este prin sistemul judiciar.
Nu e un model profund diferit de Chile sau Argentina, care au oferit în primă instanţă amnistieri în masă, pentru ca apoi să revină, făcând apel la tribunale. Recent, noi am făcut un sondaj şi am vorbit cu oameni care au fost victime ale Apartheidului. Toţi, fără excepţie, au spus că vor să ştie ce s-a întâmplat. “Prioritatea noastră nu e să vedem pe cineva anume în închisoare, ci să aflăm de ce s-a întâmplat asta. Unde e fiul meu? Vreau rămăşiţele soţului meu!” – acestea sunt reacţiile. Oamenii vor adevărul, mărturia completă, într-o încercare de a pune trecutul în spate şi a merge mai departe.
Vorbeaţi de cei cărora li s-a refuzat amnistierea din cauza mărturiilor incomplete. Ce s-a întâmplat cu ei? Legal, cei cărora nu li s-a acordat iertarea au devenit subiecţi gata să fie puşi sub acuzare. Din acest punct de vedere, tranziţia din Africa de Sud a dezamăgit o mulţime de oameni, pentru că aceste cazuri n-au mai fost continuate în justiţie. Opt sau zece persoane au fost judecate şi acuzate. Dar nu cred că aspiraţia sud-africanilor este de a vedea la lucru mecanismele unei justiţii punitive, ci de a obţine adevărul.
Pledaţi pentru iertarea prin rememorare, şi nu pentru iertarea prin amnezie sau prin răzbunare. Absolut. În Africa de Sud am avut în faţă trei opţiuni. Erau cei care spuneau “apartheid-ul s-a terminat, să mergem mai departe”. Aceştia erau susţinătorii fostului regim, cei despre care cineva spunea odată că “nu sunt blestemaţi cu o memorie bună”. Apoi, erau cei care cereau procese de tipul Nurnberg, care voiau o formă de lustraţie.
E foarte dificil însă să faci asta atunci când negociezi o înţelegere. Liderii regimului apartheid n-ar fi depus armele niciodată dacă ar fi ştiut că vor ajunge la închisoare. Despre asta e vorba! Aşa că eram într-o situaţie în care nici nu puteam uita, dar nici nu puteam judeca agresorii. Din această situaţie imposibilă s-a născut Comisia de Adevăr şi Reconciliere, al cărei scop era să descopere trecutul, să-l dezbată, să-l înţeleagă şi să-i facă imposibilă recurenţa pe viitor.
”Ce anume ar motiva pe cineva să mă ucidă?”
Acesta a fost scopul final? “Să nu se mai întâmple niciodată”? Da. Sau măcar să se reducă posibilitatea repetării. Când Comisia a terminat raportul final şi l-am trimis lui Nelson Mandela, el a ridicat cele cinci volume şi mi-a spus “E un capitol aici de 14 pagini, cred că e cel mai important din toată lucrarea. Iar acest capitol se cheamă “Înţelegerea cauzelor, motivelor şi perspectivelor agresorilor”. Să încerci să intri în mintea si inima călăilor, să încerci să înţelegi de ce au făcut ce au făcut, ce anume i-a motivat – dacă nu facem efortul ăsta, răul se va repeta, într-un mod sau altul”. Iar asta e o pildă predată de Nelson Mandela pe care o voi lua cu mine în mormânt. Ce anume ar motiva pe cineva să mă ucidă?
Aveţi un răspuns la întrebarea asta? Încă mă lupt pentru asta. Cred că are legătură cu modul în care ai crescut, cu modul în care ai învăţat că trebuie să te comporţi.
Insinuaţi că e o chestiune ce ţine de educaţie. Toţi suntem condiţionaţi, toţi suntem parte a unei inginerii sociale. Mulţi dintre cei care au susţinut apartheid-ului nu au fost, în mod esenţial, nişte oameni răi. Pur şi simplu, nu s-au oprit măcar o clipă pentru a gândi. Erau prinşi în acea situaţie. Şi erau prinşi pentru că aveam la putere un guvern opresiv care nu încuraja oamenii să gândească, să-şi pună întrebări. Aşa că istoria pe care o învăţai în şcoală era unidirecţională, televizorul şi radioul îţi ofereau doar un anumit mesaj. Aşa că oamenii ajunseseră să creadă că aşa trebuie să stea lucrurile.
“De mâine de la ora 8 eşti liber! Ridică-te şi fă ce vrei”
Din acest punct de vedere, istoria ţării dumneavoastră e foarte asemănătoare cu cea a României comuniste. E similară, sigur că da. Am fost cu toţii condiţionaţi. Noi credeam în apartheid, îl înghiţeam prin laptele mamelor noastre atunci când eram copii. E vorba aici de modul în care te naşti şi eşti hrănit, de tot ceea ce se întâmplă “de la leagăn până la mormânt”, cum obişnuia să spună Martin Luther King. În plus, trebuie să privim şi aspectul privilegiilor economice.
A fost apartheid-ul un capitol rasist sau unul de exploatare? Eu cred că a fost ambele. Unul dintre lucrurile care ne-au adus la confruntare, poate acelaşi lucru care v-a adus şi pe voi, a fost că nu dispuneam de spaţiul necesar pentru o dezbatere politică liberă. “În toţi aceşti ani am căutat căile politice”, spunea din închisoare Nelson Mandela. Şi cred că la asta se referea: dacă vom condiţiona oamenii, dacă le vom acorda unora privilegii, daca îi vom exclude pe alţii şi le vom răpi drepturile, atunci vor pune mâna pe arme, vor omorî, vor viola, vor tortura.
Dar cum faci un cetăţean dintr-o persoană care a fost exclusă întreaga viaţă de la participarea în spaţiul public? Cu mare dificultate. Daţi-mi voie să vă propun două perspective. Cel mai adesea, cei care au fost excluşi au internalizat trauma. Nu-i poţi spune unui bătrân care a fost exclus toată viaţa şi care n-a avut niciodată curajul de a vorbi: “Gata! De mâine de la ora 8 eşti liber! Ridică-te şi fă ce vrei”. E ca şi cum te-ai aştepta ca maşinile să zboare. Dar ele nu pot să zboare.
”Vor intra în mormânt ca victime”
Bătrânul dumneavoastră este ca omul din peştera lui Platon! Exact. E tipul acesta de situaţie. În legislaţia care guverna Comisia de Adevăr era o clauză care prevedea că sarcina comisiei este de a repune în drepturi demnitatea umană a victimelor.
Sună a ceva imposibil. Cum repui în drepturi demnitatea umană? Încerci să le oferi oamenilor un fel de reparaţii materiale, sub forma unor drepturi băneşti, de exemplu. Eu prefer reparaţiile venite sub forma oportunităţilor de educaţie, a asigurărilor sociale şi medicale, a unui loc sigur de muncă. Oferă-le acestor oameni sentimentul că au anumite drepturi. Mai mult însă, totul este o chestiune ce ţine de creier. Cum schimbi minţile oamenilor, astfel încât ei să se vadă pe sine ca demni şi respectabili? Asta ia timp, câteva generaţii. Dacă am învăţat ceva din experienţa Africii de Sud atunci acel lucru este că, din păcate, unii oameni vor intra în mormânt ca victime. Ei nu vor putea niciodată să se ridice pe propriile picioare şi să fie cetăţeni.
PRESIUNE ŞI COMPROMIS
”Politica este despre cât de mare e băţul tău”
Ce credeţi despre situaţia din Iran? Intelectualii iranieni exilaţi au oferit exemplul Africii de Sud ca metodă de democratizare a ţării lor. Sunt de acord, dar trebuie spus că e foarte uşor să emiţi păreri de la mii de kilometri distanţă. Sud-africanii nu s-au trezit pur şi simplu într-o zi, zicând: “Acum vom avea o schimbare paşnică”. Schimbarea se produce doar prin presiune. Aşa că tind să cred că, dacă se pune suficientă presiune pe ayatollah, atunci el ar putea deveni mai flexibil. Nivelul protestelor e un indicator bun în acest sens.
Vedeţi un scenariu de tipul Tiananmen la Teheran? Sper că nu se va ajunge acolo. Vă spun însă ceva: în anii ’80 am ajuns la concluzia că singura cale de a convinge regimul să se schimbe este să facem ţara neguvernabilă. Susţinătorii apartheid-ului şi-au dat seama că, pentru a mai fi ceva de moştenit în Africa de Sud, trebuie să renunţe. Presiunea i-a făcut să fie raţionali. La fel, presiunea l-a obligat pe Robert Mugabe să schimbe ceva în Zimbabwe. Despre asta e politica: cât de mare este băţul tău. Cum pot să te forţez să faci un compromis? – asta e politica. Nu e vorba despre moralitate, ci despre presiune. Şi asta vedem astăzi în Iran. Trebuie să ne rugăm doar ca acolo să nu se repete scenariul Tiananmen.
VIITORUL UNUI CONTINENT
”Vestul nu ar trebui să asiste Africa, ci să o responsabilizeze” Credeţi în puterea culturii populare? În puterea fotbalului, de exemplu, de a aduce oamenii laolaltă? Vă întreb pentru că Africa de Sud va găzdui anul viitor Campionatul Mondial de fotbal. Îmi place mai mult rugby-ul (râde), mai ales ca l-am practicat şi-l înţeleg mai bine. Dar da, sportul are o contribuţie majoră în a aduce oamenii laolaltă. Trebuie să fim atenţi doar ca identificarea cu echipa proprie să nu producă respingerea celuilalt. Putem fi diferiţi, fără să fim duşmani. Principiul acesta nu funcţionează însă întotdeauna într-un teren de sport.
Cum vedeţi viitorul continentului african? Lucrurile nu par să stea foarte bine. Nu sunt un pesimist din acest punct de vedere. Africa a avut în mod cert un trecut teribil, mai ales în perioada colonială.
Europa are o mare parte de vină… Nu doar Europa, dar contribuţia ei a fost decisivă. Colonialismul a impus anumite modele de gândire şi comportament, dar trebuie să notăm că liderii post-coloniali nu au făcut decât să perpetueze aceleaşi tipare. Aşa că locuitorii africani nu pot să arunce exclusiv vina pe europeni. Sper să nu fiu prea romantic, dar cred că există indicii că lucrurile încep să se îndrepte. Trebuie să începem să ne guvernăm singuri, să ne clarificăm problemele etnice, să ne restructurăm ţările. Cred că există semne că africanii au început să abordeze aceste probleme.
Africa are nevoie deci de un anumit sentiment al propriei guvernări, nu de ajutor şi direcţie din exterior. Îmi amintesc de o butadă a antropologului american Marshall Sahlins care spunea: “Ţările aflate în curs de dezvoltare încetează să se mai dezvolte cu ajutor american”. E adevărat. Şi asta din mai multe motive. Primul e corupţia, pe care Vestul a încurajat-o. Uitaţi-vă la cazul Mobutu, căruia i s-a oferit sprijin pentru că mima anticomunismul. Astăzi, SUA sunt pregătite să sprijine o rezoluţie ONU pentru ca Tribunalul Penal Internaţional să intervină împotriva lui El Bashir în Sudan.
Dar SUA nu au semnat niciodată tratatul care a dat naştere TPI, însă sunt gata să se folosească de instituţie. De ce? Pentru că Bashir nu e de partea lor şi are petrol. SUA sunt însă acord cu regimul Kabila în Congo, deşi acesta nu e cu nimic diferit de orice alt lord războinic local. Acestea sunt contradicţii majore. Aşa că intervenţiile Vestului nu fac decât să alimenteze şi mai mult problemele de acolo. Vestul nu ar trebui să asiste Africa, ci să o responsabilizeze.
Ce poate învăţa România din exemplul Africii de Sud? Cred că exemplul pe care l-am oferit lumii este că poţi dialoga cu duşmanul tău. Poţi sta de vorbă cu el. Mai mult, este important să vorbeşti despre lucrurile pe care ai vrea mai degrabă să le eviţi. Chiar daca ţipaţi unul la altul, e mai bine decât să vă împuşcaţi. Un jurnalist mi-a spus în ziua predării raportului Comisiei: “Ţara asta suferă de cronicizarea ‘sindromului Adevăr şi Reconciliere’. Nu mai pot să deschid televizorul fără să vad o istorie despre cine a omorât pe cine, nu mai pot să deschid radioul fără să aud vreo poveste îngrozitoare, nu mai pot deschide ziarul fără să citesc despre cineva care a suferit. Trebui să se termine, nu mai putem”.
Şi i-am zis: “Prietene, ceea ce-mi spui este o veste bună, nu una proastă. Vestea bună este că nimeni în ţara asta, negru sau alb, nu va mai putea să spună vreodată că apartheid-ul n-a existat sau că nu a ştiut de existenţa sa”. Trebuie să vorbeşti despre lucrurile acestea, ăsta e exemplul Africii de Sud.
BINELE ŞI BINELE ABSOLUT
”Am sacrificat justiţia pentru reconciliere” Păreţi să fi dezvoltat o viziune teologică asupra drepturilor umane. Nu sunteţi tocmai un fan al perspectivei ”iluministe”. V-am auzit vorbind chiar de “fundamentaliştii care susţin drepturile omului”. Formaţia mea teologică m-a influenţat, desigur. Între timp, am avansat, nu mă mai ocup cu asta. Sau am involuat, depinde cum vreţi să priviţi (râde). Îmi aduc aminte că la sfârşitul lucrărilor Comisiei de Adevăr, un reporter a venit şi m-a întrebat: “Aţi fost profesor de teologie, v-a ajutat cu ceva acest lucru?”. Şi i-am răspuns: “În toţi aceşti ani, abia dacă am folosit un concept sau un simbol cu implicaţii teologice. A fost însă cea mai teologică muncă pe care am depus-o vreodată”.
Aşa că, pentru mine, lupta pentru drepturi umane, pentru demnitate, are legătură cu o perspectivă teologică asupra fiinţei umane. Ce ne-a creat Dumnezeu să fim? Ce înseamnă când spunem că omul este chipul şi asemănarea Domnului? Cred că lupta pentru drepturile omului este, de fapt, dusă pentru a crea spaţiul necesar acestui ideal teologic. Aşa că devin puţin agitat atunci când mi se vorbeşte despre declaraţia universală a drepturilor omului, despre legi internaţionale, despre tribunale de judecată. Da, acestea sunt idealuri pozitive, dar uneori trebuie să începi din altă parte.
În cazul Africii de Sud, la sfârşitul apartheid-ului nu le-am pregătit călăilor ceea ce meritau cu adevărat. Nu ne-am raportat la drepturile omului dintr-o perspectivă juridică. Am sacrificat justiţia. A fost compromisul necesar pentru a obţine reconcilierea societăţii. Vedeţi, nu este întotdeauna o alegere între justiţie şi pace, ci, precum în cazul nostru, una între diferite moduri de a face ceea ce este drept.
Aşa cum ei nu dispunea de suficiente arme pentru a ucide toţi opozanţii regimului, dumneavoastră nu dispuneaţi de suficiente închisori pentru a condamna toţi călăii… Sigur, pur şi simplu n-am putut s-o facem. Şi n-am fi avut parte de o înţelegere, ci de o baie de sânge. Eu încă spun că trebuie să te gândeşti la aspectul legal foarte atent şi să te gândeşti la implicaţiile politice. Dacă am fi insistat că oficialii regimului trebuie acuzaţi, ei nu şi-ar fi depus armele. Am preferat să spunem “nu te vom băga la închisoare, dar dă-ne arma”. Cred că democratizarea este despre cum să îţi asumi paşi mărunţi. “Binele absolut” este adversarul cel mai teribil al “binelui”. Multumeşte-te cu mai puţin şi ia-o pas cu pas.
CITIŢI ŞI: