Şapte muncitori din New Delhi înfruntă cu seninătate singurătatea şi dorul de casă, pe un şantier din nordul Capitalei.

Îmbrăcaţi în hainele de duminică şi cu pantofii lustruiţi, şapte muncitori indieni coboară, în fiecare dimineaţă, la staţia de metrou Pipera. Pe lângă linia de tramvai, ajung repede la o clădire în construcţie, unde, imediat ce s-au schimbat în uniformele albastre, îşi încep programul de lucru. La amiază, iau prânzul împreună şi se odihnesc, 15 minute pe ceas, după care se lasă iarăşi înghiţiţi de şantier, până la şase seara. Pentru ei, din februarie 2007, fiecare zi se petrece la fel.

Din cauza emigraţiei masive a forţei de muncă, România este obligată să importe mână de lucru din toate zonele lumii. Numai anul trecut, pe piaţa muncii au fost absorbiţi 50.000 de muncitori străini. Dintre cei 43 de indieni care au obţinut autorizaţie de muncă, 16 lucrează în Bucureşti.

Muncitor aici, patron în India

Când clădirea de birouri la care lucrează acum va fi gata, compania angajatoare va hotărî unde vor fi mutaţi. Nu şi-au mai văzut familiile de mult, dar toţi îşi doresc să mai rămână în Bucureşti până anul viitor. Spun că ei sunt, de fapt, privilegiaţi de soartă să se afle aici. Toţi au nevoie, ca de aer, să muncească fără pauze. Familiile lor din India depind, în fiecare lună, de dolarii trimişi prin Western Union, cu un comision care li se pare, încă, prea mare pentru puterile lor.

Domnul Bansal este cel mai în vârstă din grup şi singurul care poartă barbă şi turban. În timpul programului, îl face să dispară sub un fes. Are 53 de ani şi, până anul trecut, conducea o afacere de familie în New Delhi. Povesteşte că negoţul lui cu mobilă a început să meargă tot mai prost. Familia lui era la un pas de faliment, aşa că s-a hotărât să muncească, pentru o vreme, în Europa. Banii câştigaţi la Bucureşti se transformă, la New Delhi, în scaune, mese şi paturi. Prin sacrificiului său, mica afacere de familie mai are o şansă să reziste, iar cei trei fii ai lui îşi pot termina studiile.

Telefonul scurtează lungul drum către casă

Majoritatea muncitorilor indieni se află pe şantierul din Pipera pentru viitorul copiilor lor, pe care se străduiesc să-i ţină la şcoală. Dacă îi întrebi, răspund cu mândrie: „Băieţii şi fetele noastre învaţă în şcoli moderne!“. Doar doi dintre muncitorii indieni nu sunt căsătoriţi. Lucrează tocmai ca să-şi poată permite o familie, iar singurul lor gând e să pună deoparte bani pentru propria afacere. Cu ce anume, încă nu îndrăznesc să spună.

Akaram a plecat din Utta Pradesh - una dintre cele mai sărace provincii din India - când băiatul lui cel mic împlinea un an. Se gândeşte că va fi deja mare când se va întoarce şi se întreabă dacă o să-l mai recunoască. Are doi copii, iar telefonul lui mobil, când se deschide, arată pentru câteva secunde imaginea unei femei cu părul lung - soţia lui. Când ajung pe şantier, el şi restul bărbaţilor căsătoriţi îşi scot verighetele din argint, simple sau cu pietre semipreţioase. Nu vor să le strice ori să le murdărească. Cel mai de preţ obiect al lor este însă telefonul mobil.

De la şapte dimineaţa, până la şase seara, cu o pauză de 45 de minute la amiază, ei ajută restul muncitorilor de pe şantier. Sunt „buni la toate“, nu „necalificaţi“, şi au muncit la turnarea betoanelor sau la construirea acoperişului. Ei se declară, apăsat, „dulgheri“. Au învăţat mai ales cuvintele româneşti care denumesc acţiunile specifice lucrului, dar ştiu şi să dea „bună ziua“ sau „la revedere“.

Când nu e loc de „bună ziua“

Pe şantier, mulţi dintre colegii lor români nu vorbesc cu ei. „În mintea lor, probabil cred că suntem needucaţi şi nepregătiţi pentru munca de aici. Dar noi suntem la fel ca toţi muncitorii din lume“, se deschide domnul Bansal, care evită să critice explicit pe oricine.

Cea mai mare problemă a lor nu e singurătatea, cum s-ar putea crede. Indienii ştiu foarte bine de ce au venit în Bucureşti. Dacă îşi controlează dorul de casă, timpul trece mai repede. Greutatea lor cea mai apăsătoare este bariera limbii: colegii lor de şantier nu vorbesc limba engleză şi nici nu par să se străduiască. În schimb, din când în când, românii dau semne că nu pot fi indiferenţi la prezenţa indienilor de pe şantier. În timpul conversaţiei noastre, cineva a aruncat peste noi, de la etaj, un lichid ce mirosea a vin. Niciunul dintre indieni nu a părut surprins şi nimeni n-a comentat incidentul. Probabil s-au obişnuit cu astfel de gesturi.

Domnul Bansal povesteşte că, de când sunt în România, nu a reuşit să-şi facă niciun prieten aici. „Înţeleg ce vrea un coleg să fac, ştiu cuvintele care denumesc acţiunile de şantier“, spune muncitorul, care a învăţat limba engleză la un colegiu din New Delhi. Din cauza tăcerii dintre ei şi români, indienii îşi petrec puţinul timp liber mai mult în casă.

Loteria biletelor de avion

Dacă norocul nu va fugi de ei, vor rămâne pe şantierele din Bucureşti până în 2009. Sunt mulţumiţi de banii pe care îi câştigă aici: 600 de dolari şi 600 de lei pentru mâncare, lunar, plus cazarea, asigurată de angajator.

Practic, nu au pe ce să cheltuiască prea mulţi bani. Şi totuşi, renunţă lunar la câţiva dolari. Sâmbăta şi duminica ies în oraş, unde se plimbă pe străzi şi beau Coca-Cola în parc. Nu au ieşit totuşi niciodată din Bucureşti. Un singur dolar în minus, şi acasă se poate răsturna coşul zilnic. În India, pentru munca pe care o fac în România, ar încasa în jur de 300 de dolari.

Când se vor împlini cei doi ani prevăzuţi în contractul lor, indienii vor primi, din partea companiei angajatoare, un bilet de întoarcere acasă. Până atunci, cei şapte muncitori de pe şantierul din Pipera se trezesc la patru dimineaţa, iar seara se culcă înainte de miezul nopţii. „Aproape că nu avem timp nici să visăm“, glumeşte domnul Bansal.

LIPSURILE DE ZI CU ZI

„Făina de aici e o pudră“

Muncitorii din Pipera locuiesc într-un apartament împreună cu alt grup de indieni, care lucrează la Cora. Dorm, citesc şi se roagă, câte patru în cameră, într-un cămin de nefamilişti de pe strada Tudor Gociu, din sectorul 4. Sâmbăta, după ora 14.00, merg împreună la piaţă. Uneori, se aventurează, căutând zadarnic soiuri de fructe exotice.

De obicei, îşi fac cumpărăturile în supermarket. „Făina de aici este doar o pudră, nu există multe din condimentele noastre şi nici locuri de rugăciune pentru hinduşi“, se plânge domnul Bansal, care poartă însemnele religiei Sikh - barba şi turbanul.

În camerele lor, indienii musulmani, hinduşi sau sikh se roagă „fiecare în colţul lui“, spune muncitorul. „Nu ne-am certat niciodată, ştim că suntem diferiţi şi ne respectăm reciproc“.

Singurul lucru pe care nu-l înţeleg încă este de ce oamenii de pe stradă au reacţii „ciudate“ când îi văd sau le spun „ţigani“. „Ţiganii sunt neamurile care au plecat din India, cu mult, mult timp în urmă“, spune Bansal, care pune confuzia pe seama ignoranţei.

"Filosofia mea este că niciodată nu trebuie să te gândeşti la viitor. Dumnezeu o să mă ajute mereu. Dacă fac ceva rău, o să primesc înapoi tot rău. Mereu o să încerc să ajut şi să nu-i deranjez pe ceilalţi. Suntem prietenoşi şi, dacă cineva vine să ne vorbească, noi o să le răspundem."- Bansal, muncitor indian în România DE IMPORT

Turcii şi chinezii salvează imobiliarele

Reprezentanţii asociaţiilor patronale spun că ar avea nevoie de 50.000 de muncitori străini, nu doar de 10.000, cât a acceptat guvernul să primească în 2008.

De la începutul anului până la mijlocul lunii mai, Oficiul Român pentru Imigrări (ORI) a acordat 3.532 de permise de muncă pentru străini. Pe primul loc în topul străinilor se află turcii, urmaţi de chinezi şi de moldoveni. Mare parte dintre ei s-au orientat spre construcţii, domeniu care se confruntă cu o lipsă acută de specialişti. Numeroase complexuri rezidenţiale româneşti sunt ridicate deja de chinezi, turci şi chiar de indieni.

„În România există firme mari de construcţii din Turcia - Ozer Construction, Summa, care au venit cu un contingent de muncitori de acasă. Aşa s-ar putea explica numărul mare de turci“, susţine Adriana Iftime, directorul executiv al Patronatului Societăţilor de Construcţii (PSC). Chiar dacă aceştia nu sunt tocmai renumiţi pentru măiestria lor din construcţii, specialiştii autohtoni speră ca ei să fie la fel de conştiincioşi cum sunt românii în străinătate. „Firma care îşi aduce muncitori din afară îşi selectează cu grijă personalul şi, în general, aceştia îşi dau silinţa pentru a nu fi trimişi înapoi acasă“, spune Iftime.

Mulţi anteprenori şi-au exprimat dorinţa de a aduce pe şantiere lucrători din China. Roxana Prodan, preşedintele patronatului firmelor de intermediere a forţei de muncă, afirma că în cursul acestui an ar trebui să vină circa 8.000 de chinezi. „Ştiu că o firmă din zona Basarab a fost mulţumită şi de un grup de indieni. Au avut însă probleme cu firma locală care a intermediat transferul“, spune Gheorghe Polizzu, preşedintele Federaţiei Patronatelor Societăţilor din Construcţii.

Potrivit acestuia, în România vor veni mai mulţi imigranţi dintre popoarele care au transformat acest obicei în tradiţie în Europa. „Turcii, de exemplu, au nume de imigranţi corecţi, dar nu foarte pricepuţi“, comentează Polizu. (Teodora Trandafir) CIFRE

Aproape 50.000 de străini în 2007

Oficiul Român pentru Imigrări înregistrase, la sfârşitul anului trecut, 49.775 de cetăţeni străini, dintre care doar 6.652 aveau, la acea dată, şedere permanentă. Majoritatea cetăţenilor cu şedere temporară în România proveneau, în mare parte, din Republica Moldova (11.852), Turcia (6.227) şi China (4.336).

Numărul celor cu şedere permanentă a crescut cu 18,4%, anul trecut, iar cei mai mulţi erau din China (1.070), Turcia (976) şi Siria (757). Muncitorii străini sunt stabiliţi, temporar sau permanent, în oraşele cu o economie puternică, precum Bucureşti (17.132 de persoane), Cluj-Napoca (3.332) sau Iaşi (3.158). Dintre străinii înregistraţi, 43 de indieni obţinuseră anul trecut autorizaţie de muncă. Comisia Naţională de Prognoză estimează că, până în anii 2013-2015, aproape 200.000- 300.000 de străini vor intra pe piaţa muncii din România.