Da, am fost și Neptun la viața mea. Cei doi fini au jurat, mi-au pupat mâna, ca la naș, și i-am cinstit cu apă de mare
Acum trei ani, în septembrie, eram cu goeleta Adornate undeva între Novorossiysk și Sochi la o regată, „Black Sea Tall Ships Regatta 2016”. Cred că la travers babord de Tuapse. Era un bulău d-ăla de te macină încet, cu val lung de hulă nasoală, care nu te lasă nici să mori, da’ nici să trăiești.
Lu’ Marian Trifu, bucătaru’, îi plecau la plimbare oalele de pe plită și-și băga ăla toate cele în toate alea, iar noi eram fleoșcă de nervi, că nu puteai nici să dormi, nici să stai ca lumea în picioare și mai făceai și febră musculară la fesieri. Atunci ne-am dat seama de cauza relelor. Aveam doi cadeți la bord care, nu-ș cum dracu’ se face, scăpaseră nebotezați. Că obiceiu’ marinăresc spune că, la primul voiaj, trebe să fii botezat cu apă de mare, altfel se strică marea și echipajului îi merge prost. De regulă, „botezul de mare” e simplu. Te trezești din senin cu o canțarolă de apă în cap și cu asta, basta. După care nașu’, adică ăla de te-a fleoșcăit, îți dă un pahar cu un lichid de culoare incertă, pe care trebe să-l dai pe gât și dup-aia să pui tu o sticlă de cocârț la bătaie.
Cele trei botezuri
Mie mi s-a întâmplat asta, în decembrie ’93, în Marea Egee și naș mi-a fost un motorist din Iași, nea Petrică Lauroff. N-o să-i uit numele ever, că mi-a pus într-o sondă un cocktail cu apă de mare, motorină, tabasco, ketchup și alte bazaconii. Cre’ că numa’ pipi de fată mare n-am băut atunci. În fine, la Ecuator botezul are un ceremonial întreg. Vine Neptun cu ciracii și pirații săi, ești curățat cu săpunadă de spălat puntea, uns cu vaselină, șamponat cu motorină, bărbierit cu cine știe ce maglavais, bei un polonic cu te miri ce poa’ să le treacă prin cap băieților să-ți toarne și, la sfârșit, trebe neapărat să-i pupi mâna zeului și să rostești jurământul în fața lui Poseidon: „Jur să nu fiu curvă și să nu mănânc căcat!”.
Generații întregi de marinari români au rostit fraza asta când au trecut prima oară în emisfera australă și au apucat să vadă Crucea Sudului. Io am făcut-o pe cargoul Râureni, prin ’primăvara lu’ 96, underway strâmtoarea Sunda, la sud de Sumatra. Da’, așa, mai de sărăcie, că nu prea mai era cocârț la bord, lipsea antrenul, și ne trosneam cu toții, la cabină, cu capu-n cheson să n-afle lumea că ai rezerve și nu împarți ca la pomană. Ar mai fi și botezul de Cercul Polar, de Nord sau de Sud, care e mai simplu. E doar o găleată de apă în cap primită, pe cât posibil, cât mai departe de castelul navei. Că afară sunt minus treij de grade și până ajungi să intri înăuntru te congelezi. P-ăsta nu l-am bifat, că n-am ajuns așa aproape de poli niciodată.
Ceremonialul
În fine, și-au dat seama comandantul, Căpitanul de Cursă Lungă Ovidiu Eram și nostromul Mișu Geantău, fost șef de echipaj pe „bricul” Mircea, de cauza bulăului. Vinovații erau cadeții nebotezați, un puști de paișpe ani, Victoraș Pavel și o matahală de 21, proaspăt sudent la Academia Navală Mircea cel Bătrân. P-ăsta am uitat cum îl cheamă, că era cam tăntălău. Acu’ se punea problema cine să fie Neptun. Dezbatere mare. Până la urmă s-a tranșat simplu. Omul cu cel mai mare număr de mile parcurse pe mare, și care trecuse Ecuatorul, urma să fie zeul mărilor. Și cum, în afară de comandant, la bord, io îi băteam la cur pe toți, că sărisem binișor de suta de mii de mile și aveam și Crucea Sudului pe inventar, a trebuit să-mi asum rolul de amfitrion.
M-au împodobit cu o manta de ploaie – pe post de mantie – care nici măcar nu-mi acoperea burdihanul de matahală obeză. Acu’ mă simt ca Barîșnikov, după ce am dat douășcinci de kile jos, da’ atunci nu prea-ți doreai să mă visezi. Mi-am tras niște folie de plastic pe burtă și mi-a pictat colegu’ de școală de marină și, mai târziu, de redacție, Doru Iordache, cu un marker negru de motoare, o ancoră deasura buricului însoțită de niște „tatuaje”, gen Nuți și Geta, nea Mișu Geantău a avut grijă să-mi facă o coroană dintr-o cutie de carton și un trident dintr-un mop și, cu un polonic la centură, hai la ceremonial. Eram fudul, nevoie mare... Ajunsesem și Neptun! Ce a urmat a fost ca la carte și poza făcută de Cristi Vasile e sugestivă. Cei doi cadeți, care mi-au devenit fini, n-or să uite toată viața lor. Cum n-o să uit nici io botezul meu și nici pe al lor. Apropo, imediat, marea s-a liniștit. De unde se vede că anumite superstiții se verifică. Mă gândesc că jurământul ăsta ar trebui depus și de către ziariști. Aleluia!