Într-un text datat 5 mai 2019, scornit într-o noapte devorată de insomnie la Paris, actrița și scriitoarea Ada d’Albon, nepoata marelui povestitor Mihail Sadoveanu, retrăiește, scriind, fărâme minunate de viață. O viață de demult, în care Olga Tudorache mai era încă pe acest pământ. Mai jos, amintirile nefardate ale Adei d’Albon, trimise mie ieri și publicate, cu smerenie, astăzi.
Era în toamnă. Eram încă studentă la Institutul de Teatru și proaspăt măritată cu regizorul Laurențiu Azimioară. Ne aflam la Mănăstirea Neamțului, la Schitul Vovidenia, singuri după plecarea ultimilor oaspeți, ne petreceam «zilele de miere».
În acea zi de toamnă am luat-o pe drumul ce ducea la pădure, cînd au apărut în fața noastră trei siluete ce nu aveau nimic de a face cu înfățișarea călugărilor de la Vovidenia. Cu uimire, Laurențiu s-a exprimat brusc: «E Olga Tudorache cu Valy Cios și Doina Tuțescu!» (actrițe foarte cunoscute la acea epocă).
Foarte rapid, cele trei prietene au acceptat cu bucurie vădită să vină să locuiască cu noi în cele trei camere rămase libere, în locul tristului hotel al Arhondaricului Mănăstirii Neamț, unde se instalaseră pentru cîteva zile.
Seara ne-am instalat în veranda primitoare, în jurul mesei, pe care Anica, țărancă vajnică din satul Nemțișor, a pus cu zîmbet larg o mămăligă aburindă, mare cît un soare, caș frămîntat și unt de la stînă, hribi fripți pe plită și boieșteni prăjiți, pescuiți dimineața de noi în bulboanele Nemțișorului, vin tulbure de la călugări.
Părintele Vasilache și miasmele îmbătătoare
Laurențiu, admiratorul meu de o viață, le-a cetit cu voce tare împotriva voinței mele, un text scurt, scris de mine în acea vară, care a fost primit cu laude desăvîrșite.
Zilele următoare le-am petrecut pe coclauri, prin locuri știute de mine, unde natura generoasă, precum și părintele Vasilache, starețul schitului Pocrov, ne-a primit cu căldură și miasme îmbătătoare.
Seara, geamurile mari ale verandei zbîrnîiau de rîsetele noastre. Jucam «mimă», «portretul», iar Olga mă învăța să joc canastă. Eram toți redeveniți adolescenți. Olga se întrecea în glume și farse cu o bună dispoziție armonioasă și molipsitoare. Avea un farmec și o dulceață ce n-o puteai bănui înainte de a o fi cunoscut. Îmi părea dură și tragică pe scenă; dintr-o dată descopeream o duioșie și o delicatețe care mă învăluiau misterios și definitiv. Simpatia ei pentru mine fu instantanee; eram măgulită și atît de veselă …
M-am trezit într-o noapte, atrasă în cerdac de luna plină ce strălucea în cerul cu puzderie de stele, peste natura nemișcată cu forme fantomatice. Am auzit zăngănind căldarea din bucătărie; Olga își potolea setea cu apă proaspătă scoasă seara tîrziu din fîntîna profundă. Aproape fără cuvinte am plecat doar cu un halat pe noi, pe drumul albit de lună, către lac. Am fi dorit să ne trîntim în iarbă, dar iarba mustea de rouă. Ne-am așezat pe puntea de lemn ce se lungea peste apă, umedă și ea, și ne-am unit cu liniștea și calmul lacului. După un timp, Olga m-a rugat să-i recit o poezie. În acel moment, sufletu-mi clocotea de frumos și o iubire infinită îl înconjurase. Din apa lacului, din cînd în cînd, un crap greoi se zvîrlea zvîcnit către înalturi.
Am recitat versurile cu care am reușit la intrarea în Conservator, «Rică, fante de Obor», de Miron Radu Paraschivescu. Recitînd, mi-am simțit trupul traversat de fiori necunoscuți și o detașare completă s-a instalat între mine și angoasă, cuvintele izvorau cu o voluptate îmbătătoare…
La o „canastă”
Apoi liniștea lacului ne-a cuprins iar. Olga a tăcut o vreme, apoi, cu un gest violent, mi-a luat capul în mîini - avea mîni de o mare finețe - și m-a sărutat cu foc pe frunte; a tăcut iar și, într-un final, a vorbit rar, cu voce dulce: «Tu ai să ajungi departe … Ești diferită. Iubirea asta ce o porți în tine să n-o dai întreagă nimănui. Dă-o numai scenei și scrisului!» Întorcîndune spre casă, cînd cerul începuse să devină roz, a mormăit: «Toți bărbații au o sămânță de fante de Obor. Nu aștepta de la ei tot atîta iubire cît poți să dai». Cînd ne-am așezat la cafeaua cu lapte și pîinea mănăstirească cu coajă groasă, cu unt și miere alături, Olga a izbucnit către Laurențiu: «Măi băiete, oi fi tu mare regizor da’ fătuca asta pe care o ai alături trebuie să știi s-o meriți!»
Din acea toamnă, Olga a devenit prietena mea nedes părțită, și prietena noastră amîn durora. După repetițiile cu Laurențiu la «Premiera», de John Cromwell, și mai tîrziu la alte spectacole, unde eram nelipsită, învățînd cît nici zece Conservatoare nu m-ar fi putut învăța, ne întorceam cu Olga, se alăturau și Valy Cios și Doina Tuțescu, acasă la noi, pentru a juca canastă. Cîinele meu, Tom, un setter irlandez de o rară frumusețe, după ce ne întîmpina lingîndune pe toți pe gît și fluturînduși coada împăunată, cerea să fie plimbat. Timpul cît să fac cafeaua și sa pregătesc o gustare substanțială, Laurențiu îl scotea să facă un tur în cartier. Întors acasă, Tom se așeza cuminte la picioarele mele.
«Canasta» devenise un ritual obligatoriu după fiecare repetiție. Olga era întotdeauna plină de haz și ne zăpăcea cu calambururi cu dublu sens, totdeauna un pic deșuchiat, dar spus cu atîta clasă, că nu putea jena urechile nimănui; rîsul nostru spontan și nereținut ne lega noapte de noapte în această încîntătoare prietenie.
Cînd concentrarea pe pachetul de cărți, devenit enorm, era mai mare, Olga se oprea brusc și-i cerea lui Laurențiu să-i dea încă o indicație pentru una sau alta din replicile piesei în care urma să joace. Mă punea pe mine să execut indicația, eram timidă, apoi, stătea pe gînduri și relua replica făcînd să vibreze aerul de fiori. Spre dimineață ne hotăram în sfîrșit să «ne ducem fiecare pe la casa cui ne are». Strîngeam cărțile împrăștiate, cîinele Tom, care învățase manevra, fugea ca din pușcă să-și caute lesa în cui, o aducea vesel, îi puneam zgarda, și ieșeam s-o conducem pe Olga la casa ei, care nu era departe de a noastră. Ajunși în fața blocului din Piața Palatului, urcam la ea în apartament, unde Olga vroia încă indicații pentru textul ei, din partea lui Laurențiu.
De la Paris, la București
În toți anii petrecuți în România, această prietenie devenise o iubire intrinsecă, de o forță de nezdruncinat. Ne legau scena, dragostea nemăsurată pentru Teatru, rîsul, companion nedespărțit, mărturisirile cu voce joasă, povestirile, amintirile, viața …
Plecarea noastră în Franța a fost o deșirare a sufletului, dar nu a prieteniei. Ne scriam la trei zile, eu scriam în disperare zeci de pagini, ea îmi răspundea scurt dar căldura din sufletu-i mare palpita printre cuvintele-i. A venit la Paris, la primul meu spectacol cu «Hamlet», la prima mea apariție pe scena franceză, și apoi la toate premierele mele. De fiecare dată mă îmbrățișa lung și mă lăuda fără reținere. Îi ofeream camera mea, dormeam în salon pe divan, dar de fapt petreceam împreună noaptea în bucătărie cînd refăceam lumea pînă în zori, și acel rîs de adolescente nu ne părăsea nici o dată, și nici o dată fruntea nu ni s-a încruntat în această prietenie. În ultimii ani, răspunsurile ei la interminabilele mele scrisori erau din ce în ce mai sumbre, mai laconice. I-am reproșat asta la telefon. Mi-a răspuns cu dulceață: «Da’ mă iubești așa cum sunt, nu-i așa?» Bineînțeles că o iubeam, dar îmi lipsea. Încet, încet, s-a stins ca un ermit, ca o lumînare...
Mă întorc azi în București cu dorința aprigă să joc în fața spectatorilor români Madeleine din tragedia «Savannah Bay», de Marguerite Duras. Să joc undeva, într-un teatru din România, cel care va voi bine să ma primească. E o piesă pentru care repet acum la Théâtre de l’Orme din Paris sub indicațiile laborioase ale lui Laurențiu Azimioară.
„Dă iubirea ce porți numai scenei și scrisului!”
În meseria asta ce o fac de o viață repetițiile îmi procură cea mai mare bucurie, mai mare decît spectacolul în sine, unde intervin tracul și vanitatea.
O voluptate necunoscută în afara momentului de repetiție îmi descoperă universul meu cel mai intim. Îmi pare că un amant fabulos și insesizabil mă vrăjește, făcîndu-mi ca mintea, sufletul și trupul pînă în vîrful degetelor de la picioare să vibreze în personajul ce-l încarn. O iubire incomensurabilă mă binecuvîntează. O iubire ce nu poate fi împărtășită căci nici o altă ființă n-ar fi capabilă s-o poarte pe umeri. Singură podeaua scenei nu se prăbușește sub astă dragoste și are darul să ți-o redea cu aceiași generozitate. În artă este ceea ce ne face să fim unici și singuri. Azi mai mult decât oricînd am priceput cuvintele Olgăi: «Dă iubirea ce porți numai scenei și scrisului».
Astă iubire are înălțarea și imaterialitatea muzicii și de cînd mă știu ascult înainte de fiece repetiție și spectacol, la mine în cabină, un virtuos al pianului.
Mă întorc în România pe urmele pașilor de altă dată, voi fi singură și mă voi pleca în fața mormîntului Olgăi Tudorache cu iubire și venerație. Mi-a spus atunci, de mult: «Vei ajunge departe». Locuiesc la Paris, trei ore de zbor obositor într-un avion inconfortabil; sînt încă pe drum. Sigur voi ajunge «departe». Numai Olga ar putea spune cît de departe”.