“Ar fi bine să ne imaginăm cum alți actori non-statali, din cu totul alte sfere - din zona economicului, de exemplu, dar nu numai - ar putea influența procesele politice, sociale și strategice din relațiile internaționale actuale și chiar raporturile dintre state”, iată un fragment dintr-o prefață semnată de directorul SRI George Maior la rescrierea unei cărți, “Incertitudine - gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI” (ed. a doua, RAO,2014), ce mi-a fost recomandată pentru lectură de către un prieten.
Și cum am văzut în ultima vreme că directorul SRI participă la proiecte editoriale care au (și) un miez românesc, am citit-o. V-o recomand. Nu numai pentru modul în care pune în discuție introducerea conceptului de incertitudine în gândirea strategică a ultimilor ani, o temă care mi-a plăcut întotdeauna și mi s-a părut potrivită oricărei judecăți asupra realităților românești, ci pentru modul, identificat abil de Vasile Dâncu, în care ni se spune că trăim într-o lume în care teoreticienii trebuie să ajungă să facă lucruri practice.
Noii soldați ai apărării statelor trebuie să fie experți în istorie, sociologie, cultură, să genereze schimbări controlate, dar să manifeste înțelegere culturală, ca să-l citez parțial pe Dâncu. Puși în situația de a gestiona realități complexe, oamenii de stat se confruntă cu luarea unor decizii majore în condiții în care societatea se exprimă multiplu, fără centru fix, factorul emoțional jucând un rol esențial. Cu toate astea, având atâtea incertitudini, este nevoie de o separare de prejudecăți și asumarea unor riscuri. Repet, în condițiile în care frecvența crizelor, de fapt a ceea ce definește societatea ca meritând titulatura de criză, a crescut frenetic, raporturile tradiționale de putere și variantele de conflict fiind înlocuite cu unele construcții ad-hoc, în care gândirea a devenit o armă la fel de puternică precum un portavion cu ogive nucleare. Pare că fișa postului unui lider politic a devenit mult mai încărcată decât acum 25 de ani. Nu vreau să dezvolt mai mult, pentru că sper că v-am incitat la lectură, dar m-aș întreba câți dintre candidații la președinția României ar putea susține o dezbatere pe această temă? Asta, ca să nu mă întreb dacă vreunul din ei ar corespunde profilului de politician ajuns în vârful unei societăți dominată de incertitudini.
Dar haideți să revenim pe meleagurile pontice și aș pune în discuție incertitudinea care domnește în această a doua jumătate a anului 2014. Nu prea știm nimic. Mai sunt 5 luni de zile până când vom avea de luat o decizie fundamentală: Cine va conduce România în următorii 10 ani? Vă miră cifra de 10?! Da, din punctul meu de vedere vorbim de un președinte al României ce va avea șansa a două mandate, ceea ce face întrebarea și mai dificilă. Problema este că mai avem cinci luni până la alegerile prezidențiale și încă nu știm sigur cine candidează. Avem anunțate doar două candidaturi sigure, MRU și C. Diaconescu, dar nici unul din cei trei jucători majori (PSD; PNL; PDL) nu s-a hotărât, plasându-ne în plină incertitudine. Dacă adaug și faptul că am recepționat multe semnale din zone cu senzori sensibili privind posibilitatea unei candidaturi-surpriză apărută tocmai în septembrie, ne dăm seama că jocul strategic este mult mai important decât ne închipuim. Sunt în presă din anul 1992 și mărturisesc cu mâna pe inimă că n-am văzut așa ceva în ultimii 22 de ani. Atâta tensiune acumulată pentru ultimele luni ale anului, pare să depășească și miza prezidențialelor din 2009.
M-a motivat în scrierea acestui editorial un gând rostit zilele trecute de către Ion Cristoiu: “Cristian Diaconescu are un anumit profil: calm, serios, reținut, fără ceea ce se numește carismă. Nu e singurul politician de această factură care candidează. MRU, Mircea Geoană, Klaus Iohannis sunt și ei asemănători lui Cristian Diaconescu. Dacă se va înscrie în competiție și Teodor Meleșcanu, cum se zvonește, vom remarca imediat: toți candidații la Președinție seamănă cu George Maior. Prietenii știu de ce”.
Cu câteva mici amendamente asupra unor nume enunțate aici și a importanței pe care o dă Ion Cristoiu carismei, cred că relația între știința incertitudinii și candidatura la președinția Românie nici nu putea fi făcută mai bine! Mă întrebam cum ar fi arătat acest editorial, despre gândire strategică în secolul 21, despre o carte și o prefață scrisă de directorul SRI fără acest final. Vreau doar să vă mai spun că, în încheiere, George Maior discută un concept din seria Fundației a lui Isaac Asimov: Psihoistoria. Oare o funcționa? Și am încheiat zâmbind. "Mai bine să construieşti un viitor bun decât să prezici unul rău". Acesta ar trebui să fie motto-ul campaniei prezidenţiale din 2014. Cu acest citat se încheie şi cartea lui George Maior.
Recomandările noastre
