Elena Georgescu
Primul pas în doi
Aţi călătorit, probabil, cu maşina pe o şosea paralelă cu calea ferată şi veţi fi aşteptat de multe ori la o barieră trecerea trenului. Cam asta pare a fi ideea multora despre viaţa de cuplu: două drumuri care se intersectează uneori şi numai pentru că nu se poate altfel.
Totuşi, de ce se mută doi oameni împreună? Pentru că simt nevoia să fie aproape unul de celălalt. Dragostea nu e o probă de masochism, „hai să locuim în acelaşi perimetru ca să ne chinuim reciproc“, ci o palmă dată singurătăţii. Când alegi ca libertatea să se împartă la doi, parcurgi o maturizare sentimentală, etapă în care înveţi să te completezi prin celălalt.
Nu cu mult timp în urmă, societatea blama un astfel de gest, iar căsătoria era singura soluţie pentru a fi cu celălalt. Cuvântul „concubinaj“ zgârie şi astăzi urechile sensibile, însă nici morala publică, nici preotul, nici părinţii nu au dreptul să opteze în locul nostru.
Mutatul împreună este ca o perioadă de garanţie a relaţiei, când orice defecţiune care intervine poate fi rezolvată mai uşor. Dacă lucrurile nu merg, experienţa traiului în comun îi face pe cei doi să înţeleagă, în timp util, lipsa compatibilităţii şi să taie răul de la rădăcină. Dacă relaţia funcţionează, fiecare va învăţa să-şi împartă timpul şi spaţiul, să se implice în proiecte comune şi să se adapteze dorinţelor celuilalt, analizând dacă e suficient de implicat, de îndrăgostit şi de dedicat pentru a primi urări precum „Casă de piatră!“.
Adrian Georgescu Fiecare palmă de pământ
O vorbă în doi peri anunţă, de obicei, invazia. Mai puţin experimentat în politica de cuplu, nu sesizezi pericolul şi parafezi tratatul care desfiinţează graniţele.
În câteva ore, armata inamică e masată la hotare şi până să spui „iubito, dar ...“, începe atacul chimic. Baia capătă un miros prea puţin masculin, iar dulăpiorul începe să arate ca o trusă de chimie. Din calul troian ies retorte roz, pampoane, cutiuţe, forfecuţe, sticluţe, tampoane demachiante, bandaje, lapte de corp, creme hidratante, emulsii.
Imperiul feminin mereu în expansiune nu se mulţumeşte cu atât. Apar legi noi: „Iar ai uitat să laşi capacul!“, „Nu purta tricoul ăla!“, „Câte beri ai de gând să mai bei?“. Rochiţele şi paltonaşele îţi strivesc cămăşile de peretele şifonierului, iar dedesubt şapte sute de pantofi cu toc pândesc cu turelele ridicate. Ocupantul calcă în mod mârşav toate convenţiile de la Geneva, drepturile omului singur, dreptul la liberă circulaţie după miezul nopţii.
Îngrozit de ce-ai făcut, vrei să organizezi o rezistenţă în munţi, dar nu-ţi mai regăseşti armata. „Unde mi-e treningul albastru?“. „L-am aruncat, era vechi“. Răstorni casa în căutarea unei hârtiuţe pe care ai notat un număr de telefon, o găseşti peste trei luni când se decide să arunce revista „Elle“ în care stătea semn la articolul „Zece dovezi ale faptului că te iubeşte“.
De ce zece? Iată unul: predarea. Dacă tot trebuie să depuneţi armele, măcar întârziaţi momentul şi negociaţi condiţiile.
Puteţi comenta pe www.adriangeorgescu.ro