În lume sunt organizate mii de asemenea întreceri pentru femei, dar cele pentru bărbaţi pot fi numărate pe degete.
Cine îşi atinge scopul? Discriminare“ înseamnă să consideri o categorie ca fiind inferioară celei din care faci parte. Ce bărbat se uită însă la un concurs de frumuseţe ca să umilească femeia? De altfel, reprezentantele sexului slab mi se par mai interesate de aceste întreceri. Noi, bărbaţii, ne plictisim repede să urmărim câteva frumuseţi defilând la mii de kilometri distanţă.
Este ca şi cum un vânător ar sta cu glonţ pe ţeavă uitându-se pe „Animal Planet“ la un documentar despre căprioare. Dacă însă am fi în sală, nu ne-aţi dezlipi de pe scaune nici pentru finala CM de fotbal. Criteriile noastre sunt puţine, dar bune. De fapt, e unul singur, exprimat prin propoziţia „Maaamă, ce bine arată asta!“, urmată, eventual, de o alta cu verbul la condiţional-optativ. Cu toată lipsa de profunzime analitică a acestei judecăţi, ea măcar conduce la o ierarhie justă. În schimb, o femeie analizează altă femeie pe bucăţi, aşa cum vorbesc bărbaţii despre maşini.
„Mda, asta e drăguţă, dar are glezne groase“ sau „Franţuzoaica n-are pic de talie“, acestea fiind observaţii tipice făcute la adresa unor creaturi superbe. Dacă juriul unui concurs de Miss ar fi compus doar din femei, probabil că învingătoare ar fi cea mai ştearsă participantă. Dacă respectivele întreceri sunt o dovadă de discriminare, cum de există mereu o sumedenie de candidate? Nu ştiu bietele făpturi că sunt victime? De fapt, am senzaţia că, dintre cele două categorii, femeia-privită şi bărbatul- privitor, cea dintâi îşi atinge mai degrabă scopul. (Adrian Georgescu) Semnul nesiguranţei Pentru a avea şanse într-un concurs de frumuseţ e, o femeie trebuie să intre într-un tipar modelat după aşteptările masculine. Aşa cum soţia ideală din secolele trecute trebuia să facă mâncare, să nască, să coasă şi să tacă, participanta la un concurs de Miss nu trebuie nicio secundă să-i pună în inferioritate pe membrii juriului. Răspunsurile de tip „aş vrea să fie pace în lume“ nu sunt atât rezultatul prostiei candidatelor, cât al acestei tactici.
Şi reprezentanţii sexului tare sunt mereu dornici să concureze unii cu ceilalţi. Întrecerile sunt însă de obicei de forţa braţului, „cine bea mai multe beri“ sau teste de cultură generală, probe în care învingătorii sunt stabiliţi în mod obiectiv. Când vine vorba de criterii subiective, nu de dimensiuni, distanţe, cantităţi sau răspunsuri exacte, bărbaţii devin nesiguri şi preferă să evite lumina reflectoarelor. Nu se organizează concursuri masculine de frumuseţe nu pentru că pe bărbaţi nu i-ar interesa frumuseţea proprie - se ştie de unde vine substantivul „narcisism“ -, ci pentru că le lipseşte curajul de a fi examinaţi.
Dacă juriul este compus din femei, mai treacă-meargă, dar dacă judecătorii sunt alţi bărbaţi, ce oroare!, „doar nu sunt homosexual!“. În plus, calităţile pe care noi le căutăm cu adevărat la ei nu ies în relief pe scenă, la proba costumelor de baie. Aşadar, concursurile de frumuseţe sunt o metodă de discriminare, însă nu a bărbaţilor faţă de femei, ci a bărbaţilor faţă de ei înşişi. (Elena Georgescu)