În Japonia, în caz de divorț, doar un părinte primește autoritatea asupra copiilor. Un sistem care împinge anual zeci de mii de părinți să-și răpească copiii.
Japonia: copiii sunt răpiți de părinți. Într-o seară de august din 2018, Vincent Fichot, un francez care locuiește la Tokyo de doisprezece ani, se întoarce de la serviciu. După zece ani de căsătorie și doi copii, mariajul său șchioapătă. Și-a anunțat soția că are de gând să divorțeze. Dar în acea seară, Fichot descoperă casa goală. Soția și cei doi copii, unul de câteva luni și altul de trei ani, au dispărut odată cu toate lucrurile lor. Toate eforturile de a o găsi sunt inutile. Contactându-și avocatul, bărbatul descoperă că a căzut într-o capcană.
În majoritatea țărilor occidentale, o asemenea situație, cum este cea evocată de Slate, se rezolvă fie amiabil, fie în justiție, printr-un divorț și o împărțire a autorității parentale. Însă Japonia a optat de multă vreme pentru un alt sistem: în caz de despărțire a unui cuplu cu copii, doar un părinte (mama, cel mai adesea) obține autoritatea parentală exclusivă asupra copiilor. Din punct de vedere legal, celălalt părinte devine un simplu terț. Când despărțirea se face amiabil, părinții se pot înțelege ca copiii să petreacă timp cu amândoi.
Japonia: copiii sunt răpiți de părinți. 150.000 de copii rămân fără un părinte
Însă, în cazul situațiilor tensionate, lucrurile iau o turnură dramatică. Pentru a-și asigura tutela asupra copiilor, mulți părinți nu ezită să părăsească brusc domiciliul conjugal, cu odrasle cu tot, fără a lăsa vreo adresă, scrie Slate. Potrivit ONG-ului Kizuna Child-Parent Reunion, circa 150.000 de mici japonezi pierd anual contactul cu unul dintre părinți. Adică un minor din șase. O situație permisă de un sistem juridic bizar.
Avocatul Takao Tanase s-a specializat în acest tip de dosare. El recunoaște că șansele celui de-al doilea părinte de a-și revedea copiii sunt minime.
„Instituțiile japoneze sunt foarte lente în prevenirea răpirilor parentale. Există o primă etapă de mediere, care durează mai mult de o lună, din cauza aglomerării instanțelor. Apoi o mediere cu audieri separate, realizate de un bărbat și o femeie, care poate dura și ea șase luni. Plus o anchetă privind condițiile de trai ale copiilor, alte trei luni. Abia după aceea pot începe negocierile între părți.”
Bunica a răpit-o pe mamă cu copil cu tot
La sfârșitul lui martie 2020, un alt francez, prezentat doar ca Benjamin, a putut să-și recupereze fiul după un an de lupte judiciare. Lucru rarisim, mai ales pentru un străin. Cu un an înainte, soția sa fusese diagnosticată cu un Alzheimer precoce. Două luni mai târziu, bunica maternă își duce fiica și nepotul într-un weekend, departe de Tokyo. Benjamin este înștiințat că nu se mai întorc.
„În Franța, afacerea ar fi fost rezolvată într-o săptămână, justiția ar fi decis că soția mea nu mai e în stare să aibă grijă de copil, copilul mi-ar fi revenit mie în grijă. Ca un prost, am crezut că ne aflăm într-o țară dezvoltată, cu o legislație mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cea din țările occidentale.”
În cele din urmă, nu justiția i-a înapoiat copilul, ci o înțelegere la care a ajuns cu soacra. Prețul plătit este scump și victoria amară. „A trebuit să renunț la toate drepturile privind contractele de asigurare de viață ale soției. Era tot ce o interesa. Iar soția mea, a cărei stare de sănătate s-a degradat într-un an, nu ne va putea urma. Aș fi dorit să o duc în Franța și pe ea, iar fiul meu să continue să crească alături de mama lui, în ciuda bolii. Dar nu s-a putut face nimic.”
În lipsa unor asemenea acorduri, șansele de recuperare a copiilor sunt minime pentru părinții care depun plângere. Justiția niponă aplică principiul „continuității”, adică statu-quo-ul. „Vor considera că sunt definitiv instalați în această nouă viață, și ar fi mai bine, pentru așa-zisul lor echilibru, ca lucrurile să rămână așa”, spune avocatul Tanase.
„Poliția mi-a râs în nas”. Japonia: copiii sunt răpiți de părinți
Situația este mai gravă în cazul cetățenilor străini. Scott McIntyre, un australian de 46 de ani, povestește că, în momentul în care a depus plângere, s-a lovit de un zid de xenofobie. „Când am mers la poliție, mi-au râs în nas, mi-au spus că e o chestiune de familie și m-au dat afară din secție.” În fața lipsei de reacție a poliției, fără nici o veste despre copiii săi, McIntyre a mers la domiciliul socrilor cu speranța că-i va găsi acolo.
„Am intrat în părțile comune timp de două minute, nu am atins nimic, nu am vorbit cu nimeni.” O lună mai târziu, este vizitat de poliție cu mandat de arestate pentru „intruziune”. „Erau aceiași polițiști care, cu câteva săptămâni în urmă, îi spuseseră că era o chestiune de familie.” Australianul a stat douăzeci de zile în arest, apoi 45 de zile în închisoare, unde a trăit în condiții inumane.
„Rasism curat”. Și feminism
McIntyre este convind că autoritățile sunt părtinitoare. „Este rasism curat. Sunt doar un tată care își caută copiii. Soția mea, care din punct de vedere legal este infractoare, e liberă! Tot ce pot face este să mă fac auzit prin toate mijloacele posibile și să sper că într-o zi copiii vor căuta numele meu și vor vedea că tatăl lor nu i-a părăsit niciodată și îi așteaptă.”
O altă părtinire a justiției din Japonia este în favoarea mamelor. Spune avocatul Tanase:
„Evident, justiția japoneză consideră cel mai adesea că o femeie este în mod firesc mai aptă să crească copiii decât un bărbat. Numai că mamele sunt în 90% din cazuri cele care răpesc copiii. În parte, pentru că în Japonia există structuri dedicate primirii femeilor victime ale violențelor conjugale. Accesând aceste structuri, mama câștigă un timp adesea decisiv, și nu mai contează că justiția infirmă ulterior acuzațiile de violență.”