Știm bine, multe lipsesc Bucureștilor pentru a fi o capitală europeană.
Un mucalit ar spune că lipsesc, în primul rînd, europenii care să-i locuiască. Dar eu nu sînt mucalit și cînd deplîng deficitul de ”față europeană” nu mă uit la concetățenii mei - mă uit la străzi, la clădiri, la parcuri, la trafic, la trotuare, la vitrine, la fațade și la dosuri de case. Constat că, printre atîtea lipsuri, una este flagrantă. Bucureștilor le lipsesc o catedrală impunătoare. Minunate biserici, fermecătoare bisericuțe, splendide și cochete mănăstiri și schituri, dar nici o catedrală. Bine ar fi prins spiritului acestui oraș o catedrală impunătoare, făcută la vremea la care asemenea edificii se făceau în Vest, adică între secolele al XIII-lea și al XVII-lea. Cunoaștem toți motivele întemeiate pentru care nu avem așa ceva (nici Bucureștii nu e prea sigur că existau pe vremea catedralelor). Acum, o catedrală - e drept, nu gotică - se ridică undeva în coasta fostei Case a Poporului, actualmente Palatul Parlamentului. Proiectul este controversat și nu vreau să mă refer la el, aici și acum. Vreau doar să remarc o absență și să sugerez, timid, că bine ar fi fost să fie o prezență. Și, pentru că unul din rosturile acestei rubrici este acela de a suplini prin gînd ceea ce nu există în realitate, îmi propun să vă împărtășesc cîteva din gîndurile lui Hans Sedlmayr (1896 – 1984) despre catedrale.
Am mai vorbit despre Sedlmayr aici, anul trecut, evocînd o admirabilă carte a sa, ”Pierderea măsurii”. Istoric și critic de artă de mare profunzime, pătat de colaboraționism cu regimul nazist în Austria, dar impecabil în judecată estetică și meditație, Hans Sedlmayr a putut fi, discret, publicat în România înainte de 1989 dintr-un motiv simplu: cenzorii ideologici erau suficient de ignoranți încît să nu aibă habar cine e și ce a făcut. După 1990, interesul în ceea ce-l privește s-a păstrat în cercurile pasionaților de arte plastice din România și s-au tipărit în continuare lucrări ale lui. Dintr-una (”Epoci și opere”, Editura Meridiane, 1991), extrag eseul intitulat ”Geneza catedralei”.
Sedlmayr propune să încetăm a privi catedrala ca pe o construcție anume făcută să fie impunătoare și frumoasă, cu pereți înalți și bolți amețitoare strunite de nervuri ce le articulează în împietrită tensiune. Catedrala trebuie privită, înainte de toate, din interior. Așa ni se revelează ca un șir de ”baldachine” boltite, asemănătoare baldachinelor purtate în procesiuni, dar supradimensionate, închise față de exterior ”de o dublă mantie de pereți cu grilaje prin care pătrunde lumina”. Catedrala nu este, cum se vede din exterior, ”o mișcare ascensională”, ci se compune din două corpuri arhitecturale suprapuse, cu mize simbolice diferite. Un spațiu este ”jos, relativ scund și robust, cu coloane masive de dimensiuni pămîntești, iar deasupra, un spațiu delicat și înalt, supraterestru, care pare a fi coborît de sus, deasupra celui dintîi.” Mă opresc un pic din argumentul lui Sedlmayr pentru a nota că un poet bizantin care a văzut cu ochii lui edificarea și inaugurarea Basilicii Sfînta Sofia din Constantinopol în secolul al VI-lea, Paulus Silentiarus, a mărturisit convingerea că partea de sus a catedralei, cupola întreagă, nu poate sta așa cum stă decît susținută de un înger din Cer, care ar ține-o, de Sus, atîrnată de degetul său. Așadar, convingerea că partea superioară a catedralei semnifică lumea Cerurilor, în vreme ce partea inferioară semnifică lumea pămîntească era, cum se vede, foarte veche. Și are sorginte poetică, subliniez anticipînd puțin concluzia lui Sedlmayr, la al cărui argument revin. El spune, mai departe, că adevăratul scop al contrucției este lumina. Vitraliile, înguste și înalte, făcute din geam colorat pe care sînt reprezentate diferite figuri și semne sacre, sînt astfel alcătuite încît să dea impresia că ele însele emană lumină (de aceea lumina este filtrată cromatic, să aibă altă culoare decît lumina de afară), ba chiar că pereții catedralei, atinși de elementul ceresc de deasupra, emană lumină. După ce, privită din interior, catedrala este astfel înțeleasă, ea poate fi admirată din exterior. Zidurile, acum, nu ne mai par doar cortine de piatră menite să protejeze ceea ce e în interior, ci parte a unui ”complex caleidoscop ceresc” – contraforturile în formă de punți care sprijină zidurile multor catedrale, nu mai au doar rolul de a susține zidul, ci și pe acela de a sugera punți între cele două lumi alcătuitoare.
Sedlmayr merge mai departe cu analiza și constată că orice catedrală reprezintă ceva – ea nu este, doar, o construcție, o inginerie, o utilitate rafinată estetic. El observă că imaginarul medieval despre Ierusalimul ceresc, exprimat mai ales în poezia religioasă, evoluează simetric cu stilul arhitecturii sacre, catedralice. Și concluzionează că orice catedrală ”are o rădăcină poetică”. Astfel, el anulează vechile prejudecăți care ne spuneau despre catedrală că exprimă o năzuință spre Cer (ea exprimă tocmai întîlnirea Cerului cu lumea noastră) sau că este doar ”scolastică în piatră”. Elementul religios se poetizează, iar unitatea stilistică a catedralei exprimă convignerea noastră că, la întîlnirea celor două lumi, Legea va fi una singură.
Ce efect ar fi avut asupra spiritului bucureștean prezența de-acum seculară în oraș a unei catedrale gotice la timp construite, vă las să visați...
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
