Prințesa Martha Bibescu a fost una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce din secolul XX. Printre admiratorii ei s-au numărat Marcel Proust, Winston Churchil, Charles de Gaulle sau Antoine de Saint-Exupery.
De aceea cred că merită să petrecem puțin timp cu ea prin intermediul articolului „O oră cu prințesa Martha Bibescu”, publicat de revista Ilustrațiunea Româna din 5 ianuarie 1936:
Seară de decembrie plumburie. Cer întunecat și trist. Mașina pătrunde greu prin ceață. Farurile luminează o șosea rar străbătută de care, cu imense clăi de fân. Întuneric profund. Frig. Până și radiatorul mașinei a înghețat.
- Mai e mult până la Mogoșoaia?
- Mergeți la castel, la Domnița noastră?
- Da.
- Poftiți să vă arăt drumul!
Un țăran de prin partea locului ne conduce până la poarta castelului. Tabloul se schimbă brusc. O alee bine luminată ne arată calea, un lacheu stilat deschide o usă de fier forjat.
Ne împresoară miros de ambră. Două drapele se înclină din înaltul scării de marmură, spre noi. Ne înclinăm spre ele. Sunt steagurile lui Bibescu Vodă.
Străbatem câteva săli cu arhitectură de palat voevodal. Pașii lacheului abia îndrăznesc să atingă mozaicul auriu. Flori albe în vase și alte flori în vaze înalte, dau un aer primăvăratec și se prind cu flăcările jucăușe din cămin, să strice atmosfera solemnă a încăperii. Solemnă e numai clipa când lacheul anunță:
- Prințesa, vine îndată.
Într’adevăr, doamna Martha Bibescu nu se lasă așteptată.
Apariție împletită din vis și lumină. Mlădioasă și fină, autoarea volumelor „Pays des saules”, „Catherine-Paris” și „Perroquet vert” pentru a nu reaminti decât de cele mai cunoscute, se așează pe o banchetă din fața căminului, ne oferă cu un gest grațios o bomboană, apoi ne vorbește simplu, într’o limbă armonioasă, românească presărată cu arhaisme, care în gura ei au un farmec deosebit.
Martha Bibescu nu e o inactuală, deși trăiește într’un castel îndepărtat, la adăpost de larma vieții cotidiene, cu micile ei cancanuri și sinuozități. E la curent cu tot ce se petrece în afară și înăuntrul țării. Urmărește tot ce se scrie, cunoaște toate manifestările vieții culturale de la noi și de aiurea.
- Am început să scriu la vârsta de 18 ani - își deapănă molatec Prințesa firul amintirii - în urma unei călătorii făcute în Persia. Primul meu volum se intitula: „Cele opt paradise” și a fost premiat de Academie (notă: e vorba de volumul „Le Huit Paradise” apărut în anul 1908 și premiat de Academia Franceză). Au urmat apoi „Povestea celor mai mari bucurii din lume”, „Izvor”, „Catherine-Paris”, „Papagalul verde” ș.a.
- Cu „Izvor” a venit și consacrarea ?
- Cartea a fost tradusă în mai toate limbile. Dar eu nu aș putea spune nimic despre nici una din lucrările mele. Cum pot să știu ce valoare are produsul inspirației mele, spontane, pure, netulburată de nici o veleitate? Criteriul cel mai bun e interesul pe care îl stârnește.
Sacrificiile materiale pe care le fac editorii, încrederea pe care o au în rezultatele reale ale operelor ce sprijinesc, ecoul în rândul cititorilor și al publicului. lată balanța cu care măsor eu greutatea unei opere literare. Cum aș putea altfel să mă judec singură, obiectiv, fără părtinire?
Cum a ajuns să scrie în franceză
Spre deosebire de alții, Prințesa Bibescu recunoaște că izvorul inspirației sale e pur românesc:
- Scriu în limba franceză pentru că mama mea, născută Mavrocordat, măritată Lahovary, în urma pierderii unui copil și-a părăsit conacul din România, stabilindu-se la Paris, pe când eu aveam numai vârsta de cinci ani.
Așa se explică de ce limba în care îmi exprim gândurile e cea franceză. Sunt convinsă că asta nu poate aduce decât servicii unui scriitor de origine românească. Scriind într’o limbă universală, poți fi tradus și citit în lumea întreagă, înlesnind astfel cunoașterea spiritului autohton, de către cei care nu-ți știu limba. Și cred că toți tindem spre universalitate...
„Catherine-Paris”, de pildă, e singura carte neamericană, reținută de „Biblioteca ambulantă” care alege anual numai 12 lucrări. Neputând fi tradusă, nu ar fi devenit atât de populară încât americanii să-și schimbe un proverb al lor „Când o americană a fost bună pe acest pământ va intra în paradis”, cu „va intra în Paris”.
Se știe că eroina romanului „Catherine-Paris” iubește Parisul ca pe-o ființă omenească, socotindu-l paradisul ei pământesc.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric