Stă sub felinar, la poarta cazărmii, și se ascunde sub false identități precum Lale Andersen sau Marlene Dietrich. Nu vă lăsați înșelați, cântă în germană, deci e rasism latent. Notă confidențială: Lale Andersen are o statuie în Germania (piațetă, ultracentral, vedere la mare, lesne și ieftin de dărâmat)
Marxiști antrenați, după cum se autodefinesc, activiștii Black Lives Matter au pus repede în practică învățăturile revoluției. Principala învățătură este schimbarea celor „vechi” cu cei „noi”. Adică, firește, cu noi, spun BLM.
Zis și făcut. După ce a fost spânzurată și înecată în apele portului Bristol, statuia sclavagistului Edward Colston a fost înlocuită cu cea a unei militante Black Lives Matter.
Firește, fără nici o aprobare din partea municipalității sau vreo consultare cu locuitorii orașului. Dar de aia se cheamă că e revoluție, amănunte de genul ăsta au timp să aștepte, vor fi dezbătute „la discuții”, cum se spunea înainte.
De mirare cum afro-poliția BLM nu s-a apucat (încă) să spânzure și porci din rasa (suprematistă) Marele Alb, ca în Evul Mediu, să fie o pildă pentru oricine apucă pe calea rasismului și nu-și împarte rodul muncii cu afro-persecutații.
Totuși, s-au raportat și victorii în lupta de clasă (și de rasă) cu rasismul alb.
Washington Redskins, una din cele mai vechi și mai titrate echipe de fotbal american, își va schimba, ați ghicit, numele, sub presiunea afro-poliției și a amerindienilor. Pentru care „pieile roșii” sună al naibii de rasist.
În zadar s-a pledat pentru logică: logo-ul echipei, figura unui șef indian, a fost aleasă tocmai pentru dârzenia reprezentativă a indienilor, care să-i inspire pe jucători pe teren. Ce-i rasist în denumirea „Redskins”? Este, spun nativii americani. Ea se „potrivește perfect definiției unei insulte rasiste”.
Dacă glorificarea indienilor în National Football League, vârful competițiilor din fotbalul american profesionist încă din 1920, înseamnă rasism, atunci în acest termen e loc de orice răsuceală.
Să înțelegem că, pe viitor, la festivalurile lor tradiționale, amerindienii - cărora altfel să nu le atingi nici cu gândul portul și tradițiile – vor veni în costume de corporatiști și se vor da cu fond de ten?
Un alt element negativ, de data aceasta din Germania, a făcut cunoștință cu afro-dreptatea. Beatrix von Storch, parlamentar din partea partidului de dreapta Alternativa pentru Germania (AfD), a întinat idealurile BLM acoperind cu o pungă de plastic un bust al lui Karl Marx.
„Karl Marx a fost pionierul revoluției violente și al dictaturilor comuniste. El a fost, de asemenea, un rasist, antisemit și un disprețuitor al democrației parlamentare”, a justificat AfD.
Dar cine mai stă să asculte astfel de adevăruri ? Mai ales în Germania, unde cu istoria se merge ca pe ouă, pe linia fără sfârșit a autoculpabilizării: sunt frecventabili și prizabili până și criminalii bolșevici, doar-doar să nu aduci vorba de dușmanii lor, naziștii.
În iureșul vânătorii de rasiști și de conotații rasiste mai că-ți vine ghidușul gând: dacă mai trăia, cum s-ar fi raportat Black Lives Matter la megastarul Michael Jackson. Care s-a albit și s-a tot albit, la propriu.
Lesne de înțeles la ce grea dilemă ideologică ar fi fost supuși BLM. Un megastar afro-american care nu se mai simțea bine în pielea lui de afro-american, ajungând, în final de transformare apoteotică, în piele albă. Un alb! Curat deviaționism de dreapta!
Dacă „Redskins” sună insultător, în aceeași logică ar fi corect politic ca pe frontispiciul unui club de jazz să stea fotografiile lui Louis Armstrong când cânta în formația „Creole Jazz Band” a lui Joe „King” Oliver?
Dar pentru BLM până și muzica are culoare și conotație rasistă. Astfel că, pe gratis, facem un denunț și le oferim un pont: cel de-al doilea Război Mondial s-a terminat dar Lili Marlen trăiește.
Da, faimoasa melodie n-a murit. Și n-are deloc un dosar bun. Te crucești: a fost cântată și de germani și de aliați. E drept, lui Goebbels, șeful propagandei naziste, nu-i plăcea. O considera prea de corazon, ceea ce ar înmuia „dorința fanatică de a lupta”.
În schimb i-a plăcut mareșalului Rommel, de-a făcut heavy-rotation cu ea la radioul din Berlin. Apoi, Lili Marleen a intrat ca mătasea în urechile englezilor și ale tuturor aliaților.
Dar, în mintea BLM, piesa ar păcătui politic. E o melodie în limba germană, chintesența suprematismului alb. Apoi nu face referire la „nedreptăți sociale”, nu e gangsta.
Lili Marlen a fost descoperită și interpretată de Lale Andresen și apoi, cu o imensă melancolie, de Marlene Dietrich.
În forma originală, cântată de Andersen, melodia era în ritm de marș, secondată de un cor masculin.
După război, cealaltă Marlene a cântat-o, tot în limba germană, eliminând din piesă ritmul cazon dar nu și drama soldatului care trebuie să de despartă de Lili Marleen, chemat pe front, rămânând mesajul universal, cel al scurtului timp îngăduit fericirii.
Denunț:
„Astfel încât, rezultă din această melodie că viețile negrilor nu contează, acest aspect fiind ocolit, de altfel, sistematic în versurile ei, cu egoismul specific rasei albe.
Neținându-se seama, și aici trebuie precizat, tovarăși, de drama similară trăită de tinerii afro-americani separați de stăpânii plantațiilor de bumbac.
Se impune, deci, identificarea tuturor elementelor cu potențial caracter rasist și suprematist alb din această melodie. Mai ales prin prisma faptului că a fost apreciată, o premieră, de ambele tabere beligerante.
De menționat faptul că, pe insula Langeoog, în Germania, o statuie a cântăreței albe Lale Andersen se află încă în picioare, sprijinită de un felinar, într-o atitudine relaxată dar din care răzbate sfidarea sau, în orice caz, nepăsarea pentru soarta lui George Floyd.
Nefiind așezată pe un soclu greu și inaccesibil brațelor tinere ale BLM, precum statuile confederate, apreciem că poate fi lesne înlăturată, atât din peisaj cât și din istorie”.