Am pierdut. Poate că românii nu se pricep, până la urmă, nici la fotbal, nici la politică.
Alegerile din ţară arată că de Revoluţia portocalie de acum patru ani s-a cam ales praful şi bordura. La Berna, în oraşul portocaliu, românii au pierdut pentru prima oară la acest European colorat. La Berna, pe „Stade de Suisse“, s-au combinat galbenul cu oranjul într-o imagine de colecţie demnă de Van Gogh.
Am pierdut. Şi pe teren, şi în tribune. Am pierdut pe teren: 11 adormiţi în alb la 11 flăcăi în portocaliu, care au jucat cu lejeritatea cu care îşi aprindeau suporterii lor ţigările cu marijuana pe străzi, cu lejeritatea cu care Erasmus al lor făcea elogiul nebuniei când pe noi ne pândeau turcii. Şi ăsta nu e un clişeu. E realitatea.
Am pierdut sonor, în tribune, într-o inferioritate numerică imposibil de surmontat chiar şi de plămânii românilor ţinuţi la cură în Alpi o săptămână. Am pierdut calificarea, dar am câştigat un imn pe care am învăţat să-l respectăm. Am pierdut, Cristi Chivu, dar felul în care ne-ai ţipat de jos, din iarbă, să ne deşteptăm n-o să-l mai uităm. Am pierdut, dar privirea curioasă a puştiului de şapte ani de lângă mine din tribună, când toţi românii din stadion au aplaudat imnul Olandei, nu trece uşor. Da, aşa se face. Şi chiar dacă puştiul ăsta o să trăiască tot într-o ţară care se reconstruieşte mereu, prima lecţie, a respectului, a fost deja predată.
Noaptea neagră şi minutul istoric
Am pierdut pentru că şi noi, în tribună, şi voi, jos, am fost prea români şi am crezut că olandezii ăştia la care ne uitam toţi cu gâturile în sus gândesc precum în Liga noastră cu valizele cele de toate zilele. Că n-or să se omoare cu firea. I-am văzut pe tunel pe Chivu şi pe Lobonţ îmbrăţişându-se cu batavii şi ne-am crezut calificaţi. Nu s-a jucat amical decât până la pauză. Ei din relaxare şi din formula în probe, noi dintr-o neputinţă ruşinoasă.
La pauză: „Ne lasă, bă, ne lasă, da’ dacă sare mingea din proştii noştri ca din lemne…“. Pauza a fost un sfetnic rău şi parcă gândul negru s-a aşternut peste echipamentele albe când au aflat că Italia conduce. Şi olandezii nu ne-au lăsat. Huntelaar a zguduit poarta aflată acum departe, la peluza oranj. Şi apoi minutele au început să curgă peste noi ca secundele peste un boxer aflat la podea, după un pumn de KO.
Şi a venit minutul 66. Minutul în care tot galbenul din stadion s-a făcut o voce şi a intonat imnul naţional, cum n-a mai făcut-o niciodată. Englezeşte de emoţionant. Au mai fost şi alte minute după aceea, am mai luat un gol, n-am jucat nimic. Nu mai conta. Ce avusesem de spus se spusese deja.
La Berna, cu oameni care au aplaudat şi au strigat „România“ liber, fără regia de partid de altădată, s-a scris o pagină frumoasă din istoria meciurilor din tribunele echipei naţionale. Chiar dacă la înfrângere toate cronicele sunt urâte.
„Tageszeitung“, cotidian german: "În final, pentru români s-a întâmplat ca de obicei. La început câştigă respectul şi tocmai când lumea fotbalului începe să creadă în ei, strică totul şi dezamăgesc crunt." Corespondenţă din Berna
CITIŢI ŞI:
Ceartă în vestiarul tricolorilor Chivu: "N-am putut mai mult"
Gică Popescu: "Noi eram mai valoroşi decât generaţia asta"